MPC 2017 - cold playground

cam asa tb sa arate niste concurenti echipati corect

Exista un principiu care se aplica la orice concurs sau eveniment de sporturi montane, fie ca e vorba de Alergare montana, Ski-alpinism, Ski de tura, Escalada, MTB sau Raid de aventura.
Acesta este AUTONOMIA .

Autonomia inseamna ca orice concurent are capacitatea de a-si doza resursele, de a se echipa corespunzator conditiilor, de a lua decizii corecte indiferent de situatia in care se afla.

Inseamna ca acel cineva stie la ce se poate astepta, e familiarizat cu tehnica necesara, cu echipamentul care trebuie folosit, si stie ca experienta acumulata il poate ajuta in cazul in care se materializeaza vreun risc.

Avantul pe care competitiile de sporturi montane l-au luat in ultimii ani, au intrecut cu mult capacitatea participantilor de a se pregatii corespunzator, de a se educa, de a capata experienta.

Ambitia si orgoliul sau dorinta de a te asocia de imaginea unui eveniment de notorietate sunt normale, dar ele nu trebuie sa devina unicul atribut pe care cineva il are cand se aliniaza la start. Pentru ca de multe ori, conditiile de pe muntele te scot din zona de comfort.
Sambata care a trecut conditiile de pe munte ne-au pus in situatia in care a trebuit sa luptam (cu totii) pentru a ne pastra resursele,  echilibrul termic sau motivatia.

Din momentul in care tot echipamentul de pe tine e ud, temperatura corpului incepe sa scada. E nevoie de mult mai multe resurse pentru a pastra echilibrul termic. Cand temperatura exterioara e aproape de 0, desi senzatia de sete dispare, deshidratarea se produce. E greu sa bei apa a carei temperatura e la 4-5*C. Si chiar daca bei, e nevoie de si mai multa energie ca sa o poti procesa.

Din momentul in care temperatura corpului a scazut, chiar si cu jumatate de grad sub temperatura normala e deja greu si tarziu pentru a restabili echilibrul. Am vazut din pacate multi concurenti afectati deja de frig dar care erau imbracati ca si cum ar fi fost o zi normala de toamna. Erau deja apatici si nu pareau sa constientizeze pericolul in care se afla. Si cu siguranta aveau echipamentul in rucsac.

Atributele terenului se modifica radical cand e zapada. O banala poteca de munte devine expusa in aceste conditii. Trebuie atentie la mers, daramite la alergare. Cine nu are experienta la alergat in astfel de conditii se expune si mai multor riscuri. Mai putin de jumatate din concurenti aveau bete de ski. Acestea sunt o piesa esentiala cand muntele e acoperit cu zapada. Prognozele, indiferent pe ce site te uitai cu 7 zile inainte de start, indicau posibile ninsori. Si e responsabilitatea fiecaruia nu doar sa respecte un echipament obligatoriu sau recomandat iar la MPC betele de ski si snow-line-ul erau incluse, dar mai ales sa aiba in vedere la ce conditii se poate astepta si sa fie pregatit corespunzator.
In dimineata cursei erau 4*C. Un calcul simplu iti indica ca o buna parte din traseu va fi acoperit de zapada (la fiecare 100m D+ temp scade cu 1*C). In plus zapada se vedea de jos.

E momentul sa vorbim despre RESPONSABILITATE, PREGATIRE ADECVATA, EXPERIENTA DE MUNTE, AUTONOMIE . Pentru ca indiferent cine si cum organizeaza un eveniment acesta nu va putea niciodata sa acopere toate posibilele scenarii care pot sa apara pe munte.

In urma cu aproape o luna am organizat la Creasta Cocosului o cursa de trail running. La 3h dupa ce ultimul concurent a trecut linia de sosire locul a fost lovit de cea mai violenta furtuna din ultimii 50 de ani. Nesemnalata de prognoze, fara avertisment ! Am avut noroc ca toti voluntarii si concurentii erau deja la adapost. Dar ce s-ar fi intamplat daca erau oameni rataciti sau accidentati ?! Nimeni nu poate anticipa tot ce se poate intampla.

De aceea e esential ca fiecare sa inteleaga exact ce face si sa-si asume responsabil acest lucru.
Eu zic ca a fost pur si simplu noroc ca nu au fost incidente grave la MPC 2017, dar mai ales ar trebui sa fie un semnal de alarma pentru fiecare si un moment bun sa se autoevalueze si sa vada ce si cum trebuie sa faca pe viitor.

Atrenament si pregatire nu inseamna doar cu cat pe mie alergi.
Nu doar D+ si km / saptamana sunt relevanti.

Cea mai buna lectie pe care muntele ti-o da este ca-ti pune oglinda in fata.

Depinde de fiecare daca intelege corect ceea ce vede sau alege sa-si decline responsabilitatea si sa dea vina pe altii ;)...

2X2 Ultra Sky Marathon

Will Power

foto: Hila Tibi, Ovidiu Matiu, Anca Mirsu, Mihai Savu, Bianca Paunescu

Cu siguranta 2X2 e cel mai greu concurs de alergare montana din Romania.

De ce ?

1. Pentru ca trebuie sa parcurgi 45km cu 4200D+.

2. Nu are nici un metru de forestier.

3. Traversezi 10 sectoare expuse echipate cu cabluri si lanturi.

4. Multe sectoare de creasta neechipate dar expuse.

5. Are nu mai putin de 19 urcari si coborari, dintre care 7 intre 300 si 400m D+.

6. Traseul se desfasoara integral la peste 2000m.

7. Terenul este alpin, poteca este incomoda pentru alergat pe cea mai mare parte a traseului.

8. Conditiile meteo sunt specifice Fagarasului cu fluctuatii de temperatura de la 5*C pana la 30*C

Si singura modalitate de a te convinge este sa participi :)... 

19 august ora 6,00AM 

Se aude ...5,4,3,2,1,...iau startul la cea mai grea cursa de alergare montana din Romania (2X2), impreuna cu peste 200 de sportivi.  La Balea Lac e inca liniste si e frig (sub 10*C). 

Pornim cu elan spre saua Capra.
Asta e locul in care cu multi ani in urma, prin anii 90', in liceu fiind, am castigat un pariu cu mine si nu numai ;). Pariul era ca pot urca in mai putin de 15minute. Am alergat cat m-au tinut picioarele si aproape m-am sufocat pana la jumatatea urcarii, dar apoi am continuat sa merg. Am ajuns sus in 13 minute...Aproape 30 de ani mai tarziu sunt in acelasi loc si urc constant doar ca tinta e mult mai departe acum.

Mi-am golit capul de orice ganduri, aud cativa alergatori sufland greu in urma mea. Accelerez doar cat sa ma desprind si sa nu am parte de ambuteiaj in zona Ferestrei Zmeilor. Apoi continui in acelasi ritm constant. Fagarasul nu e doar muntele in care am crescut, a devenit intr-un fel gradina mea. Trec pe langa ambalaje si peturi abandonate prin aproprierea monumentului de langa Lacul Capra. Toata linistea din suflet se risipeste. In loc se strecoara frustrarea si un sentiment acut de neputinta.

Pe varful Mircii prind rasaritul soarelui. Oana e aici impreuna cu grupul de voluntari. Ii aud incurajarile si pornesc vijelios la vale. Ma simt bine, fac o scurta pauza de hidratare si continui spre vf Moldoveanu...

Conditiile sunt perfecte acum, dar se prefigureaza o zi calda. Sub Vistea ma intersectez cu Viorel Palici si Andrei Preda, primii concurenti care au pornit deja inapoi spre Balea. Pe Moldoveanu ajung dupa 2h 20min.

 De pe Vistea cobor repede si urmeaza lungile traversari catre saua Podragului. E o zona care nu ma avantajeaza. Terenul e destul de alergabil si usor.

E cald si aici ma depasesc 2 concurenti. Resimt lipsa antrenamentelor de lunga durata. 

 Alerg din ce in ce mai incet si simt ca incep sa "innot". Trec surprinzator de Robert Hajnal, care a cazut si s-a accidentat si apoi ii ajung din urma pe Andrei Balasan si Alex Itu, care au decis sa abandoneze.

 Desi nu ma simt stralucit sper ca o sa se intample o minune si sa-mi revin. La podul Giurgiului ma opresc si mananc, ma hidratez. Pornesc molfaind. Urc greu pana pe varful Mircii. Picioarele sunt din ce in ce mai grele, crampele isi fac aparitia.
Nu ma surprinde, in urma cu 2 saptamani, impreuna cu Andrei Preda am facut o tura mai lunga de alergare si alpinism, si aproximativ dupa acceasi distanta s-a intamplat la fel. Doar ca atunci nu eram in concurs.

 

 La "3 pasi de moarte" crampele sunt din ce in ce mai insistente. Fac pasi mici si egali ca evit o oprire nedorita.  Urcarea din valea Capra e interminabila. E foarte cald si deja e plin de turisti. Mormai absent niste "buna-ziua" si "multumesc" la incurajarile lor. La lacul Capra ganduri de abandon imi dau tarcoale. Ma scutur ca de un vis urat.
In saua Capra il vad pe Andrei oprit, deja au trecut 7h ?! imi trece prin cap. Nu, din pacate nici el nu s-a simtit bine, stomacul l-a tot sacait in ultimele zile si acum din cauza efortului s-a agravat si asta l-a oprit...Imi pare rau pentru el, stiu cat de motivat era pentru 2X2 si banuiesc ce-i in sufletul lui.

 Episodul asta imi taie si mai mult din energie. Merg aproape exclusiv pe vointa si zgarci. Cred ca pe drumul spre Negoiu am devenit un monument al celor ursuzi. Nici nu mai raspund la saluturi , de abia ridic capul din pamant. Mi se pare ca merg foarte incet. Adun frustrare dupa frustrare, nici nu mai indraznesc sa ma uit la ceas. Ma opresc la izvorul Paltinului si incerc sa manac ceva. Greu...foarte greu...

 O adiere de vant si o aripa de nor care aduce un pic de umbra si racoare ma trezeste parca dintr-un cosmar. Noroc cu lunga coborare spre lacul Caltun. Dau drumul la picioare si simt dinou placerea de a alerga pe munte. Deja pe coborarea de la Laitel incep sa apara primii alergatori de la 2X2: Viorel Palici, Constantin Busuioc, Silviu Balan, Ionut Galiteanu, asta e cel mai bun barometru ca sa-ti dai seama unde te situezi :). De la lacul Caltun, urmeaza cea mai lunga urcare a concursului...Pe masura ce urc ritmul scade tot mai mult. Desi sunt 100% recuperat din punct de vedere medical dupa accidentarea de la inceputul verii, n-am reusit sa acopar vidul de antrenament dupa aproape o luna de pauza. Iar acum sufar. Strang din dinti si incerc sa-mi mentin ritmul. Varful e plin de lume. Nu zabovesc deloc, pornesc mai departe.

Pe coborare ma intalnesc cu un pluton de alergatori. Am inca un avans confortabil, cred eu, insa ma misc din ce in ce mai incet, chiar si la coborare am impresia ca pierd timpul.
Urcarea catre Laitel, ultima reduta, imi da prilejul sa gresesc drumul, e o varianta de poteca care apoi urca foarte abrupt si din neatentie o iau pe acolo. Pierd cateva minute bune si asta avea sa ma coste inca un loc :(.
Pe masura ce ne apropiem de Balea, vad 2 alergatori care micsoreaza distanta fata de mine. Ma uit in sfarsit la ceas: sunt cu aproape 30minute sub timpul pe care mi l-am propus. Punct de alimentare, si ultima urcare. In apropiere de Vf Iezerul Caprei sunt depasit.
Doar ca urmeaza coborarea. Imi descarc toata frustrarea intr-o coborare nebuna ca sa pun final agoniei. E ca o transa: vad in ultimul moment plasamentele, nu aleg locurile in care sa pun piciorul si nu ma gandesc la nimic. Sar peste bolovani, peste serpentinele potecii, parca am aripi. Aud ca prin vis incurajari. Coborarea din saua Capra o fac in acelasi stil. Alunec, ma reechilibrez, alunec iar, schiez pe picioare, sar si alerg, intr-un dans nebunesc. A fost de departe cea mai frumoasa parte a traseului...si una din cele mai faine coborari pe care le-am facut. In sfarsit caldarea Balea. Alerg pe asfaltul incins, printre turisti si masini. Ultima urcare pe trepte. Nu-mi vine sa cred ca am terminat, mai mult prin vointa si zgarci ... colegul depasit imediat dupa Iezerul Caprei ajunge dupa 4minute ... il felicit ... FINISH !
9h 13min, locul 12 din 120 de concurenti care au terminat cursa si inca 58 de concurenti care au abandonat.

MPC 2016 - Old boys school

Povestea unui maraton in care a castigat echipa :)

foto Viorel Micu

Startul s-a dat repede, o rupem la fuga printre case pe sosea...Nu sunt prea bine incalzit si-mi simt muschii rigizi intinsi la maxim pe drumul drept. Dupa cateva sute de metri am ramas deja in spatele plutonului fruntas. Ma depasesc mai bine de 10, poate 15 alergatori pana cand incepem sa urcam pe plaiurile dinspre Coltul Chiliilor. Il vad si pe Mihai Constantenec undeva in fata , nici nu mai stiu cand m-a depasit, Zslot Kovacs se desprinde si el, Gianina trece facand slalom printre alergatori...Colegii Verticali: Andrei, Nusu, Cosmin si Daniel sunt in plutonul fruntas. Pe unii din ei aveam sa-i ravad abia la finish :)

In dimineata concursului m-am simtit bine, atat de antrenat cat am putut aduna intr-un sezon in care n-am ajuns sa alerg la nici un concurs.
Cu exceptia experimentului masochistic de la Apuseni, desigur :).
Iesirile la munte, munca fizica si cateva iesiri la alergat au fost baza, mai mult mentala.
Dar cel putin nu am luat startul cu corpul secatuit de resurse si fara 10% din greutatea corporala ca la inceput de vara...

Scad un pic ritmul pe prima urcare dar continui sa alerg. Aud deja in jur respiratii grele semn ca unii din colegii de alergare incep sa se resimta. Fara sa fortez doresc deocamdata doar sa ma mentin in zona. Evit sa depasesc, doar daca cei din fata incetinesc prea mult.

Nu ma uit deloc la ceas, nu ma intereseaza pace-ul, timpul sau distanta, dar imi monitorizez atent corpul. Dupa lunga traversare, inainte sa inceapa urcarea spre Diana sunt deja incalzit, muschii sunt flexibili si elastici. Pot sa incep sa trag mai tare. Profit de cateva urcari mai directe si depasesc cateva mici grupuri formate. Ii am in fata pe Pepi si Gica, veterani si ei.

foto Diana Didi

Cu Pepi m-am intalnit adeseori incepand din 2009 cand am alergat la primul maraton montan, tot la MPC. Dar mi-l aduc aminte cel mai bine de la Hercules cand pe lungile plaiuri de la Ciumerna tineam acelasi ritm, dar apoi la Inelet il pierdeam din ochi pana la finish. Iar la singurul concurs la care am alergat in 2016, Apuseni, ne-am duelat sportiv o mare parte din cursa. Pana la urma eu am cedat pe ultimii 5km. 
Cu Gica Blajiu m-am intalnit la Ultra7500, in 2010. Nu era in cursa dar a alergat impreuna cu Sis' David pe ultima portiune de la vf Omul pana la finish. Ne-a ajutat atunci pe mine si pe Radu Crainic, noi fiind  destul de pleostiti, sa reintram intr-un ritm bun pe care apoi l-am tinut pana la final. De atunci ne-am mai intalnit ori la Hercules, ori la MPC, dar de fiecare data a alergat mai bine decat mine. Apoi ne-am disputat in 2014 si 2015 un loc la podiumul categoriei.

Sunt cativa alergatori mai tineri care ma taloneaza de minute bune. Dar stiu ca e doar inceputul asa incat nu ma agit deloc, imi tin ritmul si ma pregatesc pentru coborarea de la Diana. Stiu ca pe valea Ursilor stanca e uda, iar poteca accidentata o sa inhibe multe lume sa coboare in viteza. Cand vad luminisul de la Diana accelerez si intru in modul de coborare. Ma simt in elementul meu, poteca ingusta, bolovanii, radacinile se succed cu repeziciune.

Cu un in urma pe urcarea spre Diana tocmai ma angajasem in urmarirea locului 2 la categorie, stiam ca sunt pe 3, pozitia era consolidata si ma lansasem in urmarire. Coborarea de la Diana spre Coltii Chiliilor urma sa decida totul si eram optimist. Cred ca am urcat cu zambetul pe buze. Printre brazi, nu foarte departe, imi zaream adversarul. Nu voiam sa ma apropii prea mult ca sa evit o lupta de uzura. Urma sa fie un sudden strike. 

Imi dau drumul cu toata viteza, drept in jos, sarind peste bolovani. Alunec peste obstacole, nu ma tem deloc de alunecare, imi place, parca schiez...e ca o febra. Sunt alert si-mi tin mainile in garda, ca la box, pregatit sa aterizez fortat daca e cazul. Cu cat e panta mai mare cu atat viteza te ajuta mai mult, daca cobori prudent atent la fiecare pas, efortul e mai mare dar riscul e mai mic. Pe panta moderata in schimb imi pierd avantajul si reintru in pluton, vraja s-a spulberat...
Nu stiu exact pe cine am depasit, dar mi-am intrat in ritm si incep sa recuperez pozitiile pierdute la start. In mod inevitabil drumul pietruit si platul fals de la inceputul urcarii ma fac sa pierd cateva din pozitiile castigate. Dar am reusit sa ma apropii de plutonul intermediar.

MPC2015: Pe marginea potecii sta David chinuit de crampe. Ma opresc sa vad daca il pot ajuta cu ceva. Simt febra cursei si nu am stare. Din pacate starea lui e destul de alterata si se inrautateste rapid, 
impreuna cu alti voluntari si alergatori ii acordam primul ajutor si stam cu el pana la sosirea Salvamontului...Am fost impresionat de atitudinea majoritatii alergatorilor care s-au oferit sa se opreasca din cursa si sa ne ajute...Au fost momente de mare incertitudine si teama dar pana la urma totul s-a terminat cu bine...coboram spre Plaiul Foii si aveam lacrimi in ochi ca n-am putut termina maratonul, dar stiu cu siguranta ca am facut ceea ce trebuia si mai mult decat atat probabil majoritatea alergatorilor ar fi facut la fel...pentru ca oricare dintre noi am fi putut fi undeva, candva in rolul nedorit al victimei...

De cum traseul urca abrupt spre Spirla incep sa renasc. Am cules niste crengi uscate din padure pe care le folosesc ca si bete de ski, 100% eco :). Trec de Spirla si profit de fiecare portiune mai plata ca sa alerg. Zslot tine un ritm foarte bun, coboara repede portiunile tehnice si-mi da ritm. Raman cu el pe toata traversarea de la Umerii Pietrei Craiului pana in valea Urzicii.

Abandonez "crengile de alergare" si preiau rolul de pacemaker. Ma lansez in asaltul catre saua Funduri. Pe masura ce urc ma simt din ce in ce mai bine si accelerez. Stiu ca de la Table o sa sufar pe platul fals si panta lina, nu am km in picioare si asta se simte cel mai bine pe forestier. Am in schimb diferenta de nivel si vreau sa profit cat mai mult de acest avantaj.

foto Florin Totalca

Imi aduc aminte la prima mea editie de MPC, cea din 2009, a plouat marunt aproape tot timpul. Nu aveam la data respectiva incaltari de alergare montana, avem ceva Merrell de hiking cu niste profile rotunjite pe talpa. Coborarea din saua Funduri a fost un fel de ski, o alunecare permaneta pe fund si pe picioare. Eram plin de noroi din cap pana in picioare, dar pompat de adrenalina la maxim. Atunci am descoperit, hard way, tehnica de coborare.

foto Florin Totalca

Chiar inante de saua Funduri ma intalnesc cu Daniel, tanarul nostru coleg Vertical, trag de el sa urcam impreuna, dar a venit destul de tare si prefera sa-si crute fortele. Chiar la iesirea in creasta e la post, ca de obicei, Cipi Lolu si un numar mare de voluntari si spectatori. Incurajarile lor imi dau aripi. Ma lansez dinou pe coborare. Nu e la fel ca la Diana, de data asta picioarele sunt grele dupa efortul sustinut de la urcare, dar e drept nici coborarea nu e la fel de dificila. Tin un ritm bun, alergatorii sunt deja raspanditi pe distante mari, cand si cand mai intalnesc cate un coleg. Il ajung pe Nicu Jinga, pare surprins ca ma vede, cu el nu m-am mai vazut de ani buni la concursuri de alergare, cred ca de la Retezat Sky Race prin 2014.

Foto Bogdan Filipescu

Urmeaza apoi sesurile line care ne conduc spre ref Grind La Table. Dupa punctul de alimentare alerg impreuna cu Mihai Constantenec. Aproape imediat ne sincronizam. Pe urcari tin eu ritmul si nu-l las sa ramana in urma. Pe zonele de plat el alearga mai bine si ma trage dupa el. Niciunul din noi nu doreste sa rupa acest echilibru, ne e foarte clar la amandoi ca acasta munca de echipa ne va ajuta.

Mai rupem tacerea, atata cat ne permite efortul. Nimeni nu se vede in spate. O ultima urcare, Mihai scade ritmul, oboseala isi spune cuvantul si apoi coborarea la drumul spre Magura. Incep sa ma uit la ceas: semn de nerabdare si oboseala. Pe drum Mihai trece in fata si fac eforturi mari ca sa tin ritmul cu el. Tinem aceeasi tactica pana la drumul care intra in Zarnesti. Sunt din ce in ce mai sfarsit dar nu vreau sa ma las. Intru pe modul de animal si marai, mormai si trag de mine ca sa nu scad ritmul. Chiar la un moment dat reusesc sa accelerez. Dar nu vreau sa rup echipa...

In sfarsit vad in fata poarta de Sosire, cu mainile ridicate trecem in viteza ! Il aud pe Luci Clinciu cum anunta sosirea a doi tineri, nu e nimeni in fata, imi dau seama ca despre noi vorbeste :) !
DAR NU, inca nu e gata !
Mai avem o mica bucla ! Nu mai conteaza , trecem fericiti linia de Sosire !
Dupa 4h 43m pe locul 25 la general si 7 la categoria 40-49 de ani...

foto: Viorel Micu

Mihai Constantenec: ...Si de fiecare data sentimentele pe care le traiesc ma surprind fiindca de fiecare data ma simt mult mai apropiat de omul cu care alerg decat de rezultatul in sine. Se pare ca inca mai am multe de invatat si in acest fel castigul este mult mai mare sau cel putin asa simt eu. Sufletul se simte mai plin. Acele clipe in care tragi de tine si el trage de el, acele momente in care tu esti deschis sa-i arati suferinta ta si el tie pe a lui, apropie doi oamenii mai mult decat un rezultat. Ne-am sustinut reciproc si probabil ca MPC-ul ar fi fost un pic mai sarac pentru mine fara aceasta experienta. O poveste minunata, impartasita.....Mersi Adrian Valean si mersi Lucian Clinciu (Maratonul MPC) ca ati facut posibila aceasta experienta.

Drumul fara sfarsit - Maraton Apuseni

foto: MaratonApuseni facebook

Ca si volum de durere / durata de timp a fost cel mai dureros experiment sportiv pe care l-am trait pana in prezent. Am reusit sa termin cu un timp decent: 5h 35m pe locul 27 la general si 7 la categorie, din 300 de alergatori.  Tributul au fost 5 unghii negre care stau sa cada si o batatura uriasa cat tot calcaiul :)...

start la maraton Apuseni 2016, foto: Oana Calina

La intoarcerea din expeditie, in urma cu 2 saptamani, cu 7kg pierdute din cauza efortului si al altitudinii, prima saptamana singurul efort pe care mi l-am asumat a fost sa mananc si sa dorm. 

foto: Maraton Apuseni

Apoi am iesit la alergat. M-am simit bine dar am facut o febra musculara generala.

Antrenamentul s-a rezumat la 3 iesiri la alergat, aproximativ 15km si 1500m diferenta de nivel in total. Intrebarea era daca plamanii, inima si capul vor compensa lipsa de antrenament si organismul slabit pentru a termina un maraton montan de 44km si 2500m diferenta de nivel pozitiva.

foto: Maraton Apuseni facebook

Cu toate astea mi-am propus sa nu fiu conservativ, nu doream doar sa termin ci voiam un rezultat bun, sa termin sub 5h. Stiam ca daca nu ridic stacheta nu o sa am suficienta motivatie pentru acest efort major. Iar motivatia era principala mea arma. 

A fost totul sau nimic.

foto: MaratonApuseni facebook

Traseul maratonului Apuseni e variat, foarte alergabil, cu o singura portiune tehnica. E in schimb foarte lung, 44km. Cele doua coborari si doua urcari sustinute si lungi, sunt in mod normal avantaje pentru mine. In schimb lungile portiuni de alergare pe drum forestier sau poteci comode nu ma inspira deloc, in ciuda peisajului bucolic. Prima parte a maratonul se desfasoara pe un sistem de drumuri forestier, mult plat fals, urcari si coborari usoare si multe intersectii cu alte drumuri si poteci. 

foto: Maraton Apuseni facebook

Dupa start alerg impreuna cu Vlad Sancraian si Dan Filip. 

Pe acesta prima portiune Pepi (Tilea) ma ajunge din urma si o vreme alergam impreuna. Pe coborarile mai accentuate ma desprind dar ma ajunge pe portiunile plate. La o intersectie contiunam pe drum ghidandu-ne dupa niste panglici pe care le-am vazut mai in fata. Dupa cateva minute, observam ca nu mai sunt urme, dar pe marginea drumului sunt panglici de marcaj. Cand ne uitam mai bine sunt panglici ramase de la editiile anterioare. Ne intoarcem inapoi, pierdem minute bune si deja intreg plutonul aflat in spate ne-a depasit. 

foto: Maraton Apuseni

Ne lansam in urmarire si pe coborarea catre Sagacea recuperam mare parte din locurile pierdute. Pe coborare simt ca am o besica la calcai. Nu prea am incotro, coborarea in viteza e una din armele mele, asa incat strang din dinti si accelerez. Durerea imi niveleaza ambitia si incerc sa temporizez coborarea astfel incat sa-mi menajez calcaiul. Stiu ca urmeaza o urcare lunga si pe urcare calcaiul nu ma mai sacaie.

Pe urcare ma desprind de grupul de alergatori din spate si ma departez si de Pepi. E inca aproape, la mai putin de 1 minut in spate. E cel mai bun reper pe care il am si ma ajuta sa ma concentrez pe efort si sa fac abstractie de durere. Deja e foarte cald, dar urcarea sustinuta imi da ritm, scap de presiunea de pe calcai. Ajung deodata cu Vlad Sancraian la punctul de intersectie al celor 2 bucle. De aici urmeaza o lunga coborare intrerupta de cateva traversari si mici urcari. Portiunile de coborare devin un cosmar, durerea imi taie elanul si trebuie sa strang bine din dinti ca sa pastrez un ritm constant. Punctele de alimentare si hidratare sunt foarte bine amplasate astfel incat reusesc inainte de fiecare urcare sa-mi revin. 

foto: Maraton Apuseni

Urcarea din valea Belioara coincide cu perioada cea mai buna pentru mine, desi e cald, ma bucur ca nu mai solicit calcaiul care deja e foarte dureros si intru intr-un ritm foarte bun. Zona e absolut superba si asta ma face sa uit de durere. La traversarea de la Belvedere peisajul iti taie respiratia, se pregateste sa ploua, lumina e perfecta pentru fotografie, imi pare ca nu am aparatul la mine :). 

foto: Maraton Apuseni

Odata ajuns dinou la Rascruce vine si ploaia care imi un nou impuls. Din pacate ultimii 10 km e numai alergare pe drum campenesc si forestier. Raman din pacate la o viteza redusa, simt cum ma lasa si puterile, alerg incet si vad cum se apropie colegii de cursa pe care-i lasasem in spate pe urcare. 

foto: MaratonApuseni facebook

N-am ce sa fac, deja am ajuns la fundul sacului si dupa mai bine de 35km trebuie sa fac un efort major ca sa continui sa alerg. Pe urcari paradoxal imi revin, dar coborarile sunt o adevarata tortura.

Pe ultima urcare Pepi ma ajunge din urma si o vreme alergam impreuna. E bine ca ma trage dupa el, dar pana la urma scad din ritm si raman sa alerg singur ultimii 2km. 

Un alt baiat, Ionut, ma ajunge din urma pe ultimele sute de metri dar nici prin cap nu-mi trece sa-l las sa ma depaseasca. Cu o rabufnire de orgoliu reusesc sa continui sa alerg. Il aud cum incearca o data, de doua ori, ma lupt cu mine si nu cedez. Ne-am mai duelat si pe parcurs cand l-am depasit pe urcarea de la Belioara, ca si rezultat si efort nu e nici o diferenta intre noi, asa ca ma gandesc ca ar fi frumos sa terminam impreuna. Il astept si trecem linia de sosire impreuna...

Nici macar o secunda nu m-am gandit sa abandonez si poate ca suferinta si greutatile din expeditie au contribuit major la aceasta decizie. Oricat ar fi de greu un maraton sau o cursa de alergare montana ea se termina intr-un timp oarecare: 4h sau 5h sau 8h si mai ales sti ca pana la urma vei ajunge la finish. Iar problemele in marea lor majoritate sunt reversibile fie e ca e vorba de crampe, oboseala sau bataturi. 

Nu aveam nici o indoiala ca o sa am probleme pe parcurs. Singura intrebare era ce fel de probleme si cand :). Cel mai mult m-am ferit de crampe mai ales datorita lipsei de antrenament. Foarte rar am facut besici dar acum probabil lipsa de vitamine si-a spus cuvantul.

A fost pentru mine un exercitiu de vointa si motivatie si stiu sigur ca daca mi-as fi propus doar sa termin ar fi fost mult mai greu. De aceea e bine din cand in cand sa ridici stacheta acolo unde realitatea se confunda cu dorinta...

Cantonament de iunie

Luna iunie am dedicat-o unui cantonament punctat cu 4 competitii de anduranta

Maraton Apuseni 42,5km (2230m+)
Maraton Hercules 44,5km (2300m+)
Trail race Retezat (28km, 2300+)
SemimaratonSibiu (21,5km 250+)

Programul a fost destul de incarcat si punctez turele mai importante:

24 mai tura munte Balea - vf Negoiu - Balea aprox 15km 2000m+

25 mai semimaraton Sibiu 21,5km 250+

26 mai tura ski-alpinism Balea Lac  600m+

29 mai trail Ch Turzii 900m+
1 iunie  Maraton Hercules 44,5km 2300m+

foto:Eugen Andrei

5 iunie trail Ch Turzii 1000m+
8 iunie trail Clitz 900m+
11 iunie trail Magura (Sibiu) 800m+
12 iunie trail Ch Turzii 700m+

15 iunie Trail race Retezat (28km, 2300+)

19 iunie tura munte cariera - c.Negoiu -  v.Negoiu - Custura - v.Serbota -cariera (2000m+)

23 iunie Maraton Apuseni 42,5km (2230m+)

foto: Dan Tautan

La astea se adauga in zilele de "pauza" cate 1 antrenament de forta pe zi.
In rest am dormit bine si am mancat tot...:)

foto: Eugen Andrei

foto: Louise Lulu Tănasă

foto: Ioan Bindean