MPC 2016 - Old boys school

Povestea unui maraton in care a castigat echipa :)

foto Viorel Micu

Startul s-a dat repede, o rupem la fuga printre case pe sosea...Nu sunt prea bine incalzit si-mi simt muschii rigizi intinsi la maxim pe drumul drept. Dupa cateva sute de metri am ramas deja in spatele plutonului fruntas. Ma depasesc mai bine de 10, poate 15 alergatori pana cand incepem sa urcam pe plaiurile dinspre Coltul Chiliilor. Il vad si pe Mihai Constantenec undeva in fata , nici nu mai stiu cand m-a depasit, Zslot Kovacs se desprinde si el, Gianina trece facand slalom printre alergatori...Colegii Verticali: Andrei, Nusu, Cosmin si Daniel sunt in plutonul fruntas. Pe unii din ei aveam sa-i ravad abia la finish :)

In dimineata concursului m-am simtit bine, atat de antrenat cat am putut aduna intr-un sezon in care n-am ajuns sa alerg la nici un concurs.
Cu exceptia experimentului masochistic de la Apuseni, desigur :).
Iesirile la munte, munca fizica si cateva iesiri la alergat au fost baza, mai mult mentala.
Dar cel putin nu am luat startul cu corpul secatuit de resurse si fara 10% din greutatea corporala ca la inceput de vara...

Scad un pic ritmul pe prima urcare dar continui sa alerg. Aud deja in jur respiratii grele semn ca unii din colegii de alergare incep sa se resimta. Fara sa fortez doresc deocamdata doar sa ma mentin in zona. Evit sa depasesc, doar daca cei din fata incetinesc prea mult.

Nu ma uit deloc la ceas, nu ma intereseaza pace-ul, timpul sau distanta, dar imi monitorizez atent corpul. Dupa lunga traversare, inainte sa inceapa urcarea spre Diana sunt deja incalzit, muschii sunt flexibili si elastici. Pot sa incep sa trag mai tare. Profit de cateva urcari mai directe si depasesc cateva mici grupuri formate. Ii am in fata pe Pepi si Gica, veterani si ei.

foto Diana Didi

Cu Pepi m-am intalnit adeseori incepand din 2009 cand am alergat la primul maraton montan, tot la MPC. Dar mi-l aduc aminte cel mai bine de la Hercules cand pe lungile plaiuri de la Ciumerna tineam acelasi ritm, dar apoi la Inelet il pierdeam din ochi pana la finish. Iar la singurul concurs la care am alergat in 2016, Apuseni, ne-am duelat sportiv o mare parte din cursa. Pana la urma eu am cedat pe ultimii 5km. 
Cu Gica Blajiu m-am intalnit la Ultra7500, in 2010. Nu era in cursa dar a alergat impreuna cu Sis' David pe ultima portiune de la vf Omul pana la finish. Ne-a ajutat atunci pe mine si pe Radu Crainic, noi fiind  destul de pleostiti, sa reintram intr-un ritm bun pe care apoi l-am tinut pana la final. De atunci ne-am mai intalnit ori la Hercules, ori la MPC, dar de fiecare data a alergat mai bine decat mine. Apoi ne-am disputat in 2014 si 2015 un loc la podiumul categoriei.

Sunt cativa alergatori mai tineri care ma taloneaza de minute bune. Dar stiu ca e doar inceputul asa incat nu ma agit deloc, imi tin ritmul si ma pregatesc pentru coborarea de la Diana. Stiu ca pe valea Ursilor stanca e uda, iar poteca accidentata o sa inhibe multe lume sa coboare in viteza. Cand vad luminisul de la Diana accelerez si intru in modul de coborare. Ma simt in elementul meu, poteca ingusta, bolovanii, radacinile se succed cu repeziciune.

Cu un in urma pe urcarea spre Diana tocmai ma angajasem in urmarirea locului 2 la categorie, stiam ca sunt pe 3, pozitia era consolidata si ma lansasem in urmarire. Coborarea de la Diana spre Coltii Chiliilor urma sa decida totul si eram optimist. Cred ca am urcat cu zambetul pe buze. Printre brazi, nu foarte departe, imi zaream adversarul. Nu voiam sa ma apropii prea mult ca sa evit o lupta de uzura. Urma sa fie un sudden strike. 

Imi dau drumul cu toata viteza, drept in jos, sarind peste bolovani. Alunec peste obstacole, nu ma tem deloc de alunecare, imi place, parca schiez...e ca o febra. Sunt alert si-mi tin mainile in garda, ca la box, pregatit sa aterizez fortat daca e cazul. Cu cat e panta mai mare cu atat viteza te ajuta mai mult, daca cobori prudent atent la fiecare pas, efortul e mai mare dar riscul e mai mic. Pe panta moderata in schimb imi pierd avantajul si reintru in pluton, vraja s-a spulberat...
Nu stiu exact pe cine am depasit, dar mi-am intrat in ritm si incep sa recuperez pozitiile pierdute la start. In mod inevitabil drumul pietruit si platul fals de la inceputul urcarii ma fac sa pierd cateva din pozitiile castigate. Dar am reusit sa ma apropii de plutonul intermediar.

MPC2015: Pe marginea potecii sta David chinuit de crampe. Ma opresc sa vad daca il pot ajuta cu ceva. Simt febra cursei si nu am stare. Din pacate starea lui e destul de alterata si se inrautateste rapid, 
impreuna cu alti voluntari si alergatori ii acordam primul ajutor si stam cu el pana la sosirea Salvamontului...Am fost impresionat de atitudinea majoritatii alergatorilor care s-au oferit sa se opreasca din cursa si sa ne ajute...Au fost momente de mare incertitudine si teama dar pana la urma totul s-a terminat cu bine...coboram spre Plaiul Foii si aveam lacrimi in ochi ca n-am putut termina maratonul, dar stiu cu siguranta ca am facut ceea ce trebuia si mai mult decat atat probabil majoritatea alergatorilor ar fi facut la fel...pentru ca oricare dintre noi am fi putut fi undeva, candva in rolul nedorit al victimei...

De cum traseul urca abrupt spre Spirla incep sa renasc. Am cules niste crengi uscate din padure pe care le folosesc ca si bete de ski, 100% eco :). Trec de Spirla si profit de fiecare portiune mai plata ca sa alerg. Zslot tine un ritm foarte bun, coboara repede portiunile tehnice si-mi da ritm. Raman cu el pe toata traversarea de la Umerii Pietrei Craiului pana in valea Urzicii.

Abandonez "crengile de alergare" si preiau rolul de pacemaker. Ma lansez in asaltul catre saua Funduri. Pe masura ce urc ma simt din ce in ce mai bine si accelerez. Stiu ca de la Table o sa sufar pe platul fals si panta lina, nu am km in picioare si asta se simte cel mai bine pe forestier. Am in schimb diferenta de nivel si vreau sa profit cat mai mult de acest avantaj.

foto Florin Totalca

Imi aduc aminte la prima mea editie de MPC, cea din 2009, a plouat marunt aproape tot timpul. Nu aveam la data respectiva incaltari de alergare montana, avem ceva Merrell de hiking cu niste profile rotunjite pe talpa. Coborarea din saua Funduri a fost un fel de ski, o alunecare permaneta pe fund si pe picioare. Eram plin de noroi din cap pana in picioare, dar pompat de adrenalina la maxim. Atunci am descoperit, hard way, tehnica de coborare.

foto Florin Totalca

Chiar inante de saua Funduri ma intalnesc cu Daniel, tanarul nostru coleg Vertical, trag de el sa urcam impreuna, dar a venit destul de tare si prefera sa-si crute fortele. Chiar la iesirea in creasta e la post, ca de obicei, Cipi Lolu si un numar mare de voluntari si spectatori. Incurajarile lor imi dau aripi. Ma lansez dinou pe coborare. Nu e la fel ca la Diana, de data asta picioarele sunt grele dupa efortul sustinut de la urcare, dar e drept nici coborarea nu e la fel de dificila. Tin un ritm bun, alergatorii sunt deja raspanditi pe distante mari, cand si cand mai intalnesc cate un coleg. Il ajung pe Nicu Jinga, pare surprins ca ma vede, cu el nu m-am mai vazut de ani buni la concursuri de alergare, cred ca de la Retezat Sky Race prin 2014.

Foto Bogdan Filipescu

Urmeaza apoi sesurile line care ne conduc spre ref Grind La Table. Dupa punctul de alimentare alerg impreuna cu Mihai Constantenec. Aproape imediat ne sincronizam. Pe urcari tin eu ritmul si nu-l las sa ramana in urma. Pe zonele de plat el alearga mai bine si ma trage dupa el. Niciunul din noi nu doreste sa rupa acest echilibru, ne e foarte clar la amandoi ca acasta munca de echipa ne va ajuta.

Mai rupem tacerea, atata cat ne permite efortul. Nimeni nu se vede in spate. O ultima urcare, Mihai scade ritmul, oboseala isi spune cuvantul si apoi coborarea la drumul spre Magura. Incep sa ma uit la ceas: semn de nerabdare si oboseala. Pe drum Mihai trece in fata si fac eforturi mari ca sa tin ritmul cu el. Tinem aceeasi tactica pana la drumul care intra in Zarnesti. Sunt din ce in ce mai sfarsit dar nu vreau sa ma las. Intru pe modul de animal si marai, mormai si trag de mine ca sa nu scad ritmul. Chiar la un moment dat reusesc sa accelerez. Dar nu vreau sa rup echipa...

In sfarsit vad in fata poarta de Sosire, cu mainile ridicate trecem in viteza ! Il aud pe Luci Clinciu cum anunta sosirea a doi tineri, nu e nimeni in fata, imi dau seama ca despre noi vorbeste :) !
DAR NU, inca nu e gata !
Mai avem o mica bucla ! Nu mai conteaza , trecem fericiti linia de Sosire !
Dupa 4h 43m pe locul 25 la general si 7 la categoria 40-49 de ani...

foto: Viorel Micu

Mihai Constantenec: ...Si de fiecare data sentimentele pe care le traiesc ma surprind fiindca de fiecare data ma simt mult mai apropiat de omul cu care alerg decat de rezultatul in sine. Se pare ca inca mai am multe de invatat si in acest fel castigul este mult mai mare sau cel putin asa simt eu. Sufletul se simte mai plin. Acele clipe in care tragi de tine si el trage de el, acele momente in care tu esti deschis sa-i arati suferinta ta si el tie pe a lui, apropie doi oamenii mai mult decat un rezultat. Ne-am sustinut reciproc si probabil ca MPC-ul ar fi fost un pic mai sarac pentru mine fara aceasta experienta. O poveste minunata, impartasita.....Mersi Adrian Valean si mersi Lucian Clinciu (Maratonul MPC) ca ati facut posibila aceasta experienta.