Zapezi vesnice in Кавказе 2002


6 iulie. 
Viata e o calatorie…unde a inceput ne scapa, asa cum ne scapa si locul in care sintem si cel in care o sa ajungem…sa o lasam sa curga deci.
7 iulie. 
Qvo vadis Domine? Ne-am sapat transee in rabdare, sintem de 33 de ore in Iasi.  Am schimbat boschetii din gara cu umbra arbustilor si fosnetul gunoaielor unei idei de baza de agrement, poate pentru “ei”.
Manele, populara , burti pline si sudoare pe malul unui lac a carui compozitie chimica da spre caustic.
Si ca sa exprim starea noastra : miine va fi o noua zi ,…va incepe dimineata si se va sfirsii seara. Ca soldatul pe front…inamicul insa e ideea lui Kafka din “Procesul”.
8 iulie.
Aparent nimic care sa conteze, si totusi toate semnele astea?!…
Multa rabdare , ajungem seara in Chisinau.
Noapte alba printre borfasi si oameni saraci , intr-o fantoma de capitala.
9 iulie.
Vama in tari cu sens unic…jungla banilor, ne e greata…
Mai sa ne dea jos din tren la granita cu ukraina…nu merita majuscule.
10 iulie.
Rasuflam usurati cind trecem si de vama rusa. Am invatat sa nu mai fac apel la logica, doar sintem niste animale…J) e chiar bine asa.
11 iulie.
Ajungem in Min. Voda, Se pare ca avem noroc, ajungem cu o masina inchiriata la poalele Caucazului. 200 km in 4 ore, pe sosele pline de patrule militare, forturi si puncte de observatie, se vede ca a fost razboi.
Inundatiile de acum 1 saptamina au facut ravagii, poduri distruse , malurile surpate , case la pamint, chiar si acum debitul apelor de pe valea Baksanului e mare. Ajungem la Terskol la 2300m, urcam cu telecabina la 3000m si inca o data cu alta cabina la 3500m.
Ne uitam in jur , sintem la marginea ghetarului, e asa cum am visat.
Punem prima tabara la 3600m…e tirziu.
12 iulie.
Doi rucsaci de caciula, catre 4000m se simt. Urcam incet spre Priut, refugiul de la 4200m. E naspa ca nu vad nimic din cauza rucsacului din fata , si trebuie sa stau cu capul ba intr-o parte ba in alta. Mai cobor citeva sute de metrii , ii ajut pe Lotshe si Tunde care si ei au cite un “dulap” si o noptiera pe buletin sau mai bine zis pe pasaport.
Raminem la refugiu, e viscol si ninge ca iarna…
13 iulie.
Ne mutam tabara la 4300m intr-o sa micuta , de unde cu Sebi facem prima tura de aclimatizare. Mergem tare , depasim gramezi de oameni, si cum ne simtim bine ne trece prin cap sa incercam sa urcam pe virf… Prudenta invinge, mai bine ne crutam fortele si lasam asta in contul aclimatizarii. Cam de la 4900m ne dam jos.
Tura de aclimatizare pe ghetar. Coborim intr-o crevasa , facem exercitii de autosalvare. ………….
Sint lucruri pe care daca le spui sau le scrii se banalizeaza. Sint amintiri care te intrebi daca sint ale tale, sint sentimente care apartin unei alte lumi; Citesc ceva fragmente din “Al cincilea munte”…aici sus priontre nori nu mai am indoieli, e cred prima oara cind pling si nu mi-e rusine de asta.
14 iulie.
Trezirea la 3.00 am.
Ne pregatim de ascensiunea pe Elbrus.
Mincam ceva pe fuga … prima greseala.
O luam in sus in ritm alert ca si cum am fi in Fagaras. Pina pe la 4900m facem cam 2 ore…a doua greseala. Mincam ceva si bem ceva ceai, putin….a treia greseala. Majoritatea echipelor pe care le-am depasit renunta si se opresc, vizibilitatea scade aproape la zero, sintem in white-out, se vad doar urmele unei echipe din fata si cind ne apropiem la 10m le zarim siluetele. A inceput sa viscoleasca…
Deja altitudinea incepe sa-si faca efectul, sintem cam molesitisi si toti avem dureri de cap.
Echipa pe care am ajuns-o din urma e intesata de ghizi rusi. Merg foarte incet, ne cam enerveaza, dar pe viscolul si ceata asta e mai sigur asa. Fac pauze dese si cam inghetam in timpul lor. Vrem sa ne intoarcem , dar nu stim cit mai avem pina sus. Sebi si-a uitat ochelarii de soare , dar inca nu e nevoie de ei. Eu merg cam in reluare si tot timpul imi sta in cap sa ma intorc. Nu stiu ce ghindesc ceilalti si nu vrea sa fiu eu cel care ar determina retragerea. Sebi zice sa ne intoarcem , e ca si cum mi-ar exprima gindurile…Adi Munteanu zice ca e pacat sa renuntam acum poate nu mai e mult…are dreptate desi asta ne zicem pina la urma de vreo 3 ore. Efortul e mare  pentru fiecare pas , ma chinui dar nu pot sa fac nimic…probabil ca e hipoglicemie, o cana de cacao si un baton de musli pentru 8 ore de effort sustinut e cam putin, daca mai punem si deshidratarea tabloul e complet ; efectiv ma enerveaza ideea ca am putea sa ratam din cauza asta ….o luam iar in sus.
In sfirsit ajungem.
…Am zis o data ca nu o sa pun piciorul pe nici un virf important…
Ma opresc cam la 6m de virf, il ocolesc , fac niste poze…e mai frumos asa privit  din exterior.
Cu toata multimea de pe virf ma simt singur, bucuria ca sa terminat calvarul a disparut, nici griji pentru coborire nu-mi fac, am destule resurse si vointa pentru coborire, sau cel putin asa ma simt acum. Mi-e insa ciuda ca am facut niste timpenii pe care le puteam evita usor, dar mai ales ma doare faptul ca a trebuit sa fortez din orgoliul de a vrea sa ajung aici si gindul ca poate miine o sa fie mai rau.
Coborim in ritm alert, aproape in fuga…de unde draku atita energie?..Il vedem pe Lhotse si Tunde..ii incurajam , oricum par destul de in forma dar tot mai au vreo 2 ore…bafta si lor!
Resume…la vale, mergem ce mergem, apoi ne trintim in zapada…aproape ca ne vine sa raminem sa tragem un somn, e starea cea mai periculoasa, hai jos…nimic nu mai raspunde cum trebuie, cred ca doar muschii actioneaza singuri…noroc cu ei. Unul din ghizii rusi care de dimineata a urcat odata cu noi, (a ajuns grupul acolo unde ne-am intilnit cu ei) coboara si el. Se mai impleticeste si cade …sta se odihneste si o ia de la capat…cade iar dupa vreo 200m se ridica si continua…ca si noi. De pe la 4950 de unde se gata traverseul…ne suparam, soarele a iesit si lumina e destul de puternica pentru Sebi care nu are ochelari..se grabeste .
O luam aproape la fuga , la vale prin zapada apoasa in care intram pina la genunchi…creierul e blank singura rutina care functioneaza e …da-I la vale…si picioarele se misca parca singure, eu sint undeva pierdut intr-o stare de oboseala din care nu reiese in afara decit pasul care urmeaza …parca vesnic urmeaza; E o diferenta uriasa intre senzatia de epuizare pe care o resimt si picioarele care parca merg singure. In sfirsit tabara…ma descalt si ma trintesc in cort , ma bag in sac si adorm aproape instantaneu, Adi doarme deja, Sebi face ceai afara. Am coborit in 2 ore ce am urcat in 8. Si toate astea cu energia pe care ti-o dau 1 cana de cacao, 3 batoane de musli , putin ceai si multa vointa.  
15 iulie.
Viscol si ninsoare, reprize de somn si povesti, jucam carti, mai dezbatem evenimentele zilei de ieri.
Toate sint jilave si desi temp e pozitiva ne e cam frig, ne gindim sa coborim dar am vorbit cu un grup din Estonia care renunta la ascensiune din cauza prognozei, inca 3-4 zile vreme rea, ninsoare si viscol sus, ploaie jos…asa ca am ales mai bine zapada.
Pentru cei cu bani multi si etica putina o ascensiune pe Elbrus e ceva de genul: stai la hotel jos la 2200; urci cu cabina la 3000m mai iei o cabina pina 3500m ,o schimbi cu un telescaun pina la 3800m ; apoi dupa ce iti tragi sufletul un pic si admiri vreo 10 minute peisajul te ia ratrakul si te plimba in sus pina la refugiul Priut la 4200m ;aici o binemeritata odihna, dimineata te duce acelasi ratrak vrajit( cinste soferului, toata stima pentru el) pina la 4900m.Nasol, tot mai ai de urcat pina la 5600…noroc cu ghizii rusi care fac urme si aia care vin cu grupul care le dicteaza cum sa faca fiecare pas , cum sa respire si sa-si traga mucii, cum sa imbuce si la unii cum sa borasca fara sa se stropeasca pe ei si pe altii. Aceiasi ghizi rusi care acum un an faceau in Himalaya premiera pe Lhotse Middle 8300m(aveau rucsacii personalizati) si pentru care reiterez:  toata stima..pot sa spun ca m-am simtit onorat, ceea nu se prea observa la clientii lor.
Apoi ne bucuram impreuna pe virf….ce barosani sintem am ajuns pe cel mai inalt virf din Europa….Bravos natiune..halal sa’t fie. Mai bine citeau o carte despre Caucaz , cred eu ca erau mai cistigati.
16 iulie.
Viscolul continua…intr-o pauza, invaluiti in ceata si ninsoare usoara incepem sa ne stringem calabalicul…ne-am saturat, coborim.
Terskol…verdeata, a iesit si soarele…alimentam si incarcati ca si catirii din Placa de Mulas(Aconcagua) iar la vale.
Dar ce vale!…strajuita de Donguz Orun si Nakra , doi uriasi de peste 4000m, o morena uriasa si versanti abrupti, ghetari suspendati, zapada si verticale de granit…ce-o fi in Himalaya?
17 iulie.
Este o sa la 3200m , chiar pe frontiera…cautam drumul spre ea.
Sebi si Adi vor sa urce ceva virf , eu continui sa caut drumul.
Gasesc poteca si ii dau bataie…ma opresc , mai bine zis incremenesc. Sub gheturi si imensitatea peretelui nordic din D.Orun un lac turcoaz, ca in povesti, soarbe citeva cascade pravalite de pe circurile glaciare superioare. Stau si privesc mut.
Din cind in cind din pereti se aude trosnituri grozave. E ca si cum ghetarii strinsi in miezul de piatra al peretilor ar geme , agonizind in caldura soarelui,…ce-ar spune un om de zapada?
Un S de gheta incinge imensul perete…e grozav.
Totul e urias;acasa obisnuiam sa spun :Ca in Himalaya…acum zic: Ce-o fi in Himalaya?
De dupa stinci apare un tip inarmat cu o pusca mitraliera. Ma gindesc sa ma car dar deja e prea aproape…
Imi zice ceva ce nu pricep: Ia niznai paruski…
Ma linistesc cind vad ca e rus si imi dau seama ca e granicer. Imi arata pe harta unde sintem , si imi explica ca sa trec mai incolo am nevoie de viza.
Ii dau o ratie de dulceata din aia in plastic…la care se uita ca la un transmitator de pe Marte , dar dupa ce ii arat cum se desface si ca e de mincare devenim prieteni. Mai apar inca 3 cu seful lor…Igor, catana batrina , inarmat pina in dinti, armele toate au patina folosirii indelungate.
Ma gindesc ce scurt e drumul de la pace la razboi , cel putin pentru oamenii astia.
Ma uit la ei unii sint practic niste copii nu par sa aiba mai mult de 18 ani.
Le dau tot ce am de mincare…ma intreaba de bani..le fac semn ca e gratis, nu le vine sa creada…Drujba Romania Rusia. Pleaca rizind , ne vedem de drum.
 …
Scriu pe o pajiste plina de flori, toate susura a viata, iar eu sint mut, astept sa apara ielele sau ce vietati supranaturale or salasui…as putea jura ca ma impresoara, ceva trebuie sa fie.
Pe drum pina aici, de fapt la urcare era o balta plina de mormoloci, au migrat unii din ei in extremitatea ei sudica unde probabil apa era mai calada…cind m-am intors erau strinsi in stropul de apa ce nu se evaporase caldura le taiase calea de intoarcere iar acum agonizau…O fi viata cruda?!…eu zic ca e doar simpla , atit de simpla incit am inventat metafore pentru ea…si zicem ca e cruda.
In fata se pravaleste un torent de vreo 2 km , un fir stralucitor sus, terminat cu un tumult de spuma.
Stind ascuns in iarba caut taina care ma leaga de tot ce-nseamna fire…E D-zeu in toate? Caci fiecare geana de lumina , fir de iarba , fluture sau floare poarta pecetea unei lumi intregi.
In fiece fosnet sau zumzet, raza de lumina sau umbra se ascunde o lectie.
E atita pace in jur incit nu poti concepe ideea de razboi…si totusi , in adincurile firii chiar si aici in jurul meu viata e o lupta pentru fiecare secunda.
Si riul asta e ca o viata; Firav , iscat din eternitatea ghetii, impetuos strecurindu-se prin vai, uneori ascuns sub gheturi , alteori pravalindu-se in cascade izbucnind puternic la iesirea din vale, linistit si adinc la cimpie, inghitit de necuprinsul marii….
Evaporindu-se, picatura de apa sau fulg de nea, undeva o farima din el apare iar.
Un nor se prelinge pe peretele nordic al lui Donguz Orun…Ma mai intreb de unde apar legendele…prin capul meu deja se tes o mie.
Si tot imensul asta de stinca are un stapin care-l modeleaza…
Caci avalansele de gheata isi iau cu sine tributul de piatra, de fiecare data.
Nu le vezi dar auzi in imensitatea rece de stinca tunetul lor si iti aduci aminte ca toate sint ingemanate, viata si moarte.
Si acum ma gindesc la toate astea pe care le vad si le adun aici si in inima, o lume intreaga strinsa in mine, un punct trecator, pierdut pe o pajiste din Caucaz, ca toate din jur.
Se pare ca ma inspira locul asta ca deja scriu de o ora si tot m-au mincat furnicile…M-am carat ca e tirziu.
18 iulie.
Despre gratie.
Ce putem spune noi oamenii despre gratie?
Incep sa-mi dau seama ca nu prea conteaza cit de mult te aventurezi in spatiul limitelor tale fizice , cind un pas mai incolo te asteapta toata salbaticia si vigoarea lumii. Dar cu ce ai face atunci comparatia, cu betonul blocului sau praful adunat pe arbusti din oras?…ma intreb unde se termina aventura si incepe nebunia, cum de se estompeaza limitele atit de mult incit multi se pierd , fara macar sa prinzi de veste. Si totusi fara un dram de nebunie o floare nu e decit o floare, cerul ramine steril iar vintul te supara fara sa-I simti zvonul de libertate pe care-l poarta.
Unde am fost , ce am facut?
Am ajuns acolo unde scriam ieri…am acelasi sentiment pe care nu pot sa-l descriu, si nici n-am chef.
Sint indragostit habar nu am de cine , probabil ca ielele sint de vina…si stau si m-am saturat sa scriu, am impresia ca ma justific.
22 iulie.
O sa revin si la zilele anterioare….
Sintem din nou in tren , undeva in stepa rusa.
Perchezitii corporale, bagaje desfacute, o razie in toata regula, oare cum era acum 50 ani?
Vreau acasa m-am saturat. Trenul asta e trenul groazei, vamesi corupti, politai idioti si oameni paranoici pus la cap cu functionarii din Rostov din cauza carora era sa raminem in Rusia pentru o pretinsa viza de tranzit ptr Ukr de care nici draku n-a auzit…plus 3 zile si nopti pe drum te fac sa vrei sa-I impusti pe toti.
23 iulie.
Chisinau Brasov.
Sint in tara. Odiseea e aproape la sfirsit.
I-am sunat pe ai mei…
Sfirsitul aventurii?!
Nu. Viata e o calatorie cu final neasteptat care te ia pe nepregatite si atunci nu ai altceva de facut decit sa te lasi purtat de val.
Ma uit la mine, ma simt ca un lup , si cred ca miros ca unul. Ma uit la furnicarul din oras si ma gindesc la Caucaz, la pajistea pe care scriam…acum stau pe o banca pe peronul garii din Brasov.
A fost o calatorie aspra si plina de invataminte. Multumesc lui Dumnezeu pentru asta.
Cindva, undeva intre Brasov si Sibiu a inceput totul…in Fagaras iarna.