MPC 2016 - Old boys school

Povestea unui maraton in care a castigat echipa :)
foto Viorel Micu

Startul s-a dat repede, o rupem la fuga printre case pe sosea...Nu sunt prea bine incalzit si-mi simt muschii rigizi intinsi la maxim pe drumul drept. Dupa cateva sute de metri am ramas deja in spatele plutonului fruntas. Ma depasesc mai bine de 10, poate 15 alergatori pana cand incepem sa urcam pe plaiurile dinspre Coltul Chiliilor. Il vad si pe Mihai Constantenec undeva in fata , nici nu mai stiu cand m-a depasit, Zslot Kovacs se desprinde si el, Gianina trece facand slalom printre alergatori...Colegii Verticali: Andrei, Nusu, Cosmin si Daniel sunt in plutonul fruntas. Pe unii din ei aveam sa-i ravad abia la finish :)

In dimineata concursului m-am simtit bine, atat de antrenat cat am putut aduna intr-un sezon in care n-am ajuns sa alerg la nici un concurs.
Cu exceptia experimentului masochistic de la Apuseni, desigur :).
Iesirile la munte, munca fizica si cateva iesiri la alergat au fost baza, mai mult mentala.
Dar cel putin nu am luat startul cu corpul secatuit de resurse si fara 10% din greutatea corporala ca la inceput de vara...

Scad un pic ritmul pe prima urcare dar continui sa alerg. Aud deja in jur respiratii grele semn ca unii din colegii de alergare incep sa se resimta. Fara sa fortez doresc deocamdata doar sa ma mentin in zona. Evit sa depasesc, doar daca cei din fata incetinesc prea mult.

Nu ma uit deloc la ceas, nu ma intereseaza pace-ul, timpul sau distanta, dar imi monitorizez atent corpul. Dupa lunga traversare, inainte sa inceapa urcarea spre Diana sunt deja incalzit, muschii sunt flexibili si elastici. Pot sa incep sa trag mai tare. Profit de cateva urcari mai directe si depasesc cateva mici grupuri formate. Ii am in fata pe Pepi si Gica, veterani si ei.

foto Diana Didi
Cu Pepi m-am intalnit adeseori incepand din 2009 cand am alergat la primul maraton montan, tot la MPC. Dar mi-l aduc aminte cel mai bine de la Hercules cand pe lungile plaiuri de la Ciumerna tineam acelasi ritm, dar apoi la Inelet il pierdeam din ochi pana la finish. Iar la singurul concurs la care am alergat in 2016, Apuseni, ne-am duelat sportiv o mare parte din cursa. Pana la urma eu am cedat pe ultimii 5km. 
Cu Gica Blajiu m-am intalnit la Ultra7500, in 2010. Nu era in cursa dar a alergat impreuna cu Sis' David pe ultima portiune de la vf Omul pana la finish. Ne-a ajutat atunci pe mine si pe Radu Crainic, noi fiind  destul de pleostiti, sa reintram intr-un ritm bun pe care apoi l-am tinut pana la final. De atunci ne-am mai intalnit ori la Hercules, ori la MPC, dar de fiecare data a alergat mai bine decat mine. Apoi ne-am disputat in 2014 si 2015 un loc la podiumul categoriei.

Sunt cativa alergatori mai tineri care ma taloneaza de minute bune. Dar stiu ca e doar inceputul asa incat nu ma agit deloc, imi tin ritmul si ma pregatesc pentru coborarea de la Diana. Stiu ca pe valea Ursilor stanca e uda, iar poteca accidentata o sa inhibe multe lume sa coboare in viteza. Cand vad luminisul de la Diana accelerez si intru in modul de coborare. Ma simt in elementul meu, poteca ingusta, bolovanii, radacinile se succed cu repeziciune.

Cu un in urma pe urcarea spre Diana tocmai ma angajasem in urmarirea locului 2 la categorie, stiam ca sunt pe 3, pozitia era consolidata si ma lansasem in urmarire. Coborarea de la Diana spre Coltii Chiliilor urma sa decida totul si eram optimist. Cred ca am urcat cu zambetul pe buze. Printre brazi, nu foarte departe, imi zaream adversarul. Nu voiam sa ma apropii prea mult ca sa evit o lupta de uzura. Urma sa fie un sudden strike. 

Imi dau drumul cu toata viteza, drept in jos, sarind peste bolovani. Alunec peste obstacole, nu ma tem deloc de alunecare, imi place, parca schiez...e ca o febra. Sunt alert si-mi tin mainile in garda, ca la box, pregatit sa aterizez fortat daca e cazul. Cu cat e panta mai mare cu atat viteza te ajuta mai mult, daca cobori prudent atent la fiecare pas, efortul e mai mare dar riscul e mai mic. Pe panta moderata in schimb imi pierd avantajul si reintru in pluton, vraja s-a spulberat...
Nu stiu exact pe cine am depasit, dar mi-am intrat in ritm si incep sa recuperez pozitiile pierdute la start. In mod inevitabil drumul pietruit si platul fals de la inceputul urcarii ma fac sa pierd cateva din pozitiile castigate. Dar am reusit sa ma apropii de plutonul intermediar.

MPC2015: Pe marginea potecii sta David chinuit de crampe. Ma opresc sa vad daca il pot ajuta cu ceva. Simt febra cursei si nu am stare. Din pacate starea lui e destul de alterata si se inrautateste rapid, 
impreuna cu alti voluntari si alergatori ii acordam primul ajutor si stam cu el pana la sosirea Salvamontului...Am fost impresionat de atitudinea majoritatii alergatorilor care s-au oferit sa se opreasca din cursa si sa ne ajute...Au fost momente de mare incertitudine si teama dar pana la urma totul s-a terminat cu bine...coboram spre Plaiul Foii si aveam lacrimi in ochi ca n-am putut termina maratonul, dar stiu cu siguranta ca am facut ceea ce trebuia si mai mult decat atat probabil majoritatea alergatorilor ar fi facut la fel...pentru ca oricare dintre noi am fi putut fi undeva, candva in rolul nedorit al victimei...

De cum traseul urca abrupt spre Spirla incep sa renasc. Am cules niste crengi uscate din padure pe care le folosesc ca si bete de ski, 100% eco :). Trec de Spirla si profit de fiecare portiune mai plata ca sa alerg. Zslot tine un ritm foarte bun, coboara repede portiunile tehnice si-mi da ritm. Raman cu el pe toata traversarea de la Umerii Pietrei Craiului pana in valea Urzicii.

Abandonez "crengile de alergare" si preiau rolul de pacemaker. Ma lansez in asaltul catre saua Funduri. Pe masura ce urc ma simt din ce in ce mai bine si accelerez. Stiu ca de la Table o sa sufar pe platul fals si panta lina, nu am km in picioare si asta se simte cel mai bine pe forestier. Am in schimb diferenta de nivel si vreau sa profit cat mai mult de acest avantaj.
foto Florin Totalca

Imi aduc aminte la prima mea editie de MPC, cea din 2009, a plouat marunt aproape tot timpul. Nu aveam la data respectiva incaltari de alergare montana, avem ceva Merrell de hiking cu niste profile rotunjite pe talpa. Coborarea din saua Funduri a fost un fel de ski, o alunecare permaneta pe fund si pe picioare. Eram plin de noroi din cap pana in picioare, dar pompat de adrenalina la maxim. Atunci am descoperit, hard way, tehnica de coborare.
foto Florin Totalca

Chiar inante de saua Funduri ma intalnesc cu Daniel, tanarul nostru coleg Vertical, trag de el sa urcam impreuna, dar a venit destul de tare si prefera sa-si crute fortele. Chiar la iesirea in creasta e la post, ca de obicei, Cipi Lolu si un numar mare de voluntari si spectatori. Incurajarile lor imi dau aripi. Ma lansez dinou pe coborare. Nu e la fel ca la Diana, de data asta picioarele sunt grele dupa efortul sustinut de la urcare, dar e drept nici coborarea nu e la fel de dificila. Tin un ritm bun, alergatorii sunt deja raspanditi pe distante mari, cand si cand mai intalnesc cate un coleg. Il ajung pe Nicu Jinga, pare surprins ca ma vede, cu el nu m-am mai vazut de ani buni la concursuri de alergare, cred ca de la Retezat Sky Race prin 2014.
Foto Bogdan Filipescu
Urmeaza apoi sesurile line care ne conduc spre ref Grind La Table. Dupa punctul de alimentare alerg impreuna cu Mihai Constantenec. Aproape imediat ne sincronizam. Pe urcari tin eu ritmul si nu-l las sa ramana in urma. Pe zonele de plat el alearga mai bine si ma trage dupa el. Niciunul din noi nu doreste sa rupa acest echilibru, ne e foarte clar la amandoi ca acasta munca de echipa ne va ajuta.

Mai rupem tacerea, atata cat ne permite efortul. Nimeni nu se vede in spate. O ultima urcare, Mihai scade ritmul, oboseala isi spune cuvantul si apoi coborarea la drumul spre Magura. Incep sa ma uit la ceas: semn de nerabdare si oboseala. Pe drum Mihai trece in fata si fac eforturi mari ca sa tin ritmul cu el. Tinem aceeasi tactica pana la drumul care intra in Zarnesti. Sunt din ce in ce mai sfarsit dar nu vreau sa ma las. Intru pe modul de animal si marai, mormai si trag de mine ca sa nu scad ritmul. Chiar la un moment dat reusesc sa accelerez. Dar nu vreau sa rup echipa...

In sfarsit vad in fata poarta de Sosire, cu mainile ridicate trecem in viteza ! Il aud pe Luci Clinciu cum anunta sosirea a doi tineri, nu e nimeni in fata, imi dau seama ca despre noi vorbeste :) !
DAR NU, inca nu e gata !
Mai avem o mica bucla ! Nu mai conteaza , trecem fericiti linia de Sosire !
Dupa 4h 43m pe locul 25 la general si 7 la categoria 40-49 de ani...
foto: Viorel Micu

Mihai Constantenec: ...Si de fiecare data sentimentele pe care le traiesc ma surprind fiindca de fiecare data ma simt mult mai apropiat de omul cu care alerg decat de rezultatul in sine. Se pare ca inca mai am multe de invatat si in acest fel castigul este mult mai mare sau cel putin asa simt eu. Sufletul se simte mai plin. Acele clipe in care tragi de tine si el trage de el, acele momente in care tu esti deschis sa-i arati suferinta ta si el tie pe a lui, apropie doi oamenii mai mult decat un rezultat. Ne-am sustinut reciproc si probabil ca MPC-ul ar fi fost un pic mai sarac pentru mine fara aceasta experienta. O poveste minunata, impartasita.....Mersi Adrian Valean si mersi Lucian Clinciu (Maratonul MPC) ca ati facut posibila aceasta experienta.

Drumul fara sfarsit - Maraton Apuseni

foto: MaratonApuseni facebook
Ca si volum de durere / durata de timp a fost cel mai dureros experiment sportiv pe care l-am trait pana in prezent. Am reusit sa termin cu un timp decent: 5h 35m pe locul 27 la general si 7 la categorie, din 300 de alergatori.  Tributul au fost 5 unghii negre care stau sa cada si o batatura uriasa cat tot calcaiul :)...
start la maraton Apuseni 2016, foto: Oana Calina
La intoarcerea din expeditie, in urma cu 2 saptamani, cu 7kg pierdute din cauza efortului si al altitudinii, prima saptamana singurul efort pe care mi l-am asumat a fost sa mananc si sa dorm. 
foto: Maraton Apuseni
Apoi am iesit la alergat. M-am simit bine dar am facut o febra musculara generala.
Antrenamentul s-a rezumat la 3 iesiri la alergat, aproximativ 15km si 1500m diferenta de nivel in total. Intrebarea era daca plamanii, inima si capul vor compensa lipsa de antrenament si organismul slabit pentru a termina un maraton montan de 44km si 2500m diferenta de nivel pozitiva.
foto: Maraton Apuseni facebook
Cu toate astea mi-am propus sa nu fiu conservativ, nu doream doar sa termin ci voiam un rezultat bun, sa termin sub 5h. Stiam ca daca nu ridic stacheta nu o sa am suficienta motivatie pentru acest efort major. Iar motivatia era principala mea arma. 
A fost totul sau nimic.
foto: MaratonApuseni facebook
Traseul maratonului Apuseni e variat, foarte alergabil, cu o singura portiune tehnica. E in schimb foarte lung, 44km. Cele doua coborari si doua urcari sustinute si lungi, sunt in mod normal avantaje pentru mine. In schimb lungile portiuni de alergare pe drum forestier sau poteci comode nu ma inspira deloc, in ciuda peisajului bucolic. Prima parte a maratonul se desfasoara pe un sistem de drumuri forestier, mult plat fals, urcari si coborari usoare si multe intersectii cu alte drumuri si poteci. 
foto: Maraton Apuseni facebook
Dupa start alerg impreuna cu Vlad Sancraian si Dan Filip. 
Pe acesta prima portiune Pepi (Tilea) ma ajunge din urma si o vreme alergam impreuna. Pe coborarile mai accentuate ma desprind dar ma ajunge pe portiunile plate. La o intersectie contiunam pe drum ghidandu-ne dupa niste panglici pe care le-am vazut mai in fata. Dupa cateva minute, observam ca nu mai sunt urme, dar pe marginea drumului sunt panglici de marcaj. Cand ne uitam mai bine sunt panglici ramase de la editiile anterioare. Ne intoarcem inapoi, pierdem minute bune si deja intreg plutonul aflat in spate ne-a depasit. 
foto: Maraton Apuseni

Ne lansam in urmarire si pe coborarea catre Sagacea recuperam mare parte din locurile pierdute. Pe coborare simt ca am o besica la calcai. Nu prea am incotro, coborarea in viteza e una din armele mele, asa incat strang din dinti si accelerez. Durerea imi niveleaza ambitia si incerc sa temporizez coborarea astfel incat sa-mi menajez calcaiul. Stiu ca urmeaza o urcare lunga si pe urcare calcaiul nu ma mai sacaie.

Pe urcare ma desprind de grupul de alergatori din spate si ma departez si de Pepi. E inca aproape, la mai putin de 1 minut in spate. E cel mai bun reper pe care il am si ma ajuta sa ma concentrez pe efort si sa fac abstractie de durere. Deja e foarte cald, dar urcarea sustinuta imi da ritm, scap de presiunea de pe calcai. Ajung deodata cu Vlad Sancraian la punctul de intersectie al celor 2 bucle. De aici urmeaza o lunga coborare intrerupta de cateva traversari si mici urcari. Portiunile de coborare devin un cosmar, durerea imi taie elanul si trebuie sa strang bine din dinti ca sa pastrez un ritm constant. Punctele de alimentare si hidratare sunt foarte bine amplasate astfel incat reusesc inainte de fiecare urcare sa-mi revin. 
foto: Maraton Apuseni
Urcarea din valea Belioara coincide cu perioada cea mai buna pentru mine, desi e cald, ma bucur ca nu mai solicit calcaiul care deja e foarte dureros si intru intr-un ritm foarte bun. Zona e absolut superba si asta ma face sa uit de durere. La traversarea de la Belvedere peisajul iti taie respiratia, se pregateste sa ploua, lumina e perfecta pentru fotografie, imi pare ca nu am aparatul la mine :). 
foto: Maraton Apuseni
Odata ajuns dinou la Rascruce vine si ploaia care imi un nou impuls. Din pacate ultimii 10 km e numai alergare pe drum campenesc si forestier. Raman din pacate la o viteza redusa, simt cum ma lasa si puterile, alerg incet si vad cum se apropie colegii de cursa pe care-i lasasem in spate pe urcare. 
foto: MaratonApuseni facebook
N-am ce sa fac, deja am ajuns la fundul sacului si dupa mai bine de 35km trebuie sa fac un efort major ca sa continui sa alerg. Pe urcari paradoxal imi revin, dar coborarile sunt o adevarata tortura.
Pe ultima urcare Pepi ma ajunge din urma si o vreme alergam impreuna. E bine ca ma trage dupa el, dar pana la urma scad din ritm si raman sa alerg singur ultimii 2km. 

Un alt baiat, Ionut, ma ajunge din urma pe ultimele sute de metri dar nici prin cap nu-mi trece sa-l las sa ma depaseasca. Cu o rabufnire de orgoliu reusesc sa continui sa alerg. Il aud cum incearca o data, de doua ori, ma lupt cu mine si nu cedez. Ne-am mai duelat si pe parcurs cand l-am depasit pe urcarea de la Belioara, ca si rezultat si efort nu e nici o diferenta intre noi, asa ca ma gandesc ca ar fi frumos sa terminam impreuna. Il astept si trecem linia de sosire impreuna...

Nici macar o secunda nu m-am gandit sa abandonez si poate ca suferinta si greutatile din expeditie au contribuit major la aceasta decizie. Oricat ar fi de greu un maraton sau o cursa de alergare montana ea se termina intr-un timp oarecare: 4h sau 5h sau 8h si mai ales sti ca pana la urma vei ajunge la finish. Iar problemele in marea lor majoritate sunt reversibile fie e ca e vorba de crampe, oboseala sau bataturi. 
Nu aveam nici o indoiala ca o sa am probleme pe parcurs. Singura intrebare era ce fel de probleme si cand :). Cel mai mult m-am ferit de crampe mai ales datorita lipsei de antrenament. Foarte rar am facut besici dar acum probabil lipsa de vitamine si-a spus cuvantul.

A fost pentru mine un exercitiu de vointa si motivatie si stiu sigur ca daca mi-as fi propus doar sa termin ar fi fost mult mai greu. De aceea e bine din cand in cand sa ridici stacheta acolo unde realitatea se confunda cu dorinta...

Zeita de gheata - Jurnal de Expeditie Cho Oyu 2016

 Zeita de gheata

Dupa 6 zile de stationare la Kathmandu, Nepal pornim in sfarsit spre munte. Din pacate incepem cu un foarte lung ocol de 700km spre Lhasa in Tibet, asta doar pentru ca "onor" guvernul chinez a inchis fara o explicatie functionala trecerea rutiera cu Nepalul si astfel singura varianta a ramas zborul spre Lhasa. Exista desigur si o explicatie economica, costul intregii expeditii a crescut cu peste 1500$. Iata deci o reteta de a face turism cu forta...
Manastirea Potala
La Lhasa, 3600m ramanem 2 zile, timp in care vizitam manastirea Potala, fosta manastire fortareata interzisa din Tibet. In prezent un loc despuiat de spritualitate, aglomerat. Se simte graba si presiunea de a transforma un loc odinioara incarcat de simboluri si spirit intr-un simpla destinatie turistica...
Permanent marginalizati si impinsi la o parte pentru a face loc hoardelor de turisti, tibetanii incearca sa-si pastreze identitatea...
Inauntru, in straie de calugari, stau de veghe si agentii sigurantei statului, doar atitudinea aroganta si vigilenta ii tradeaza. E un melanj interesant de calugari autentici, oameni care merg in pelerinaj, turisti gura-casca si politisti sau agenti care se amesteca in acest carusel fiecare din alta sfera...
Sentimetul pe care l-am avut vizitand Potala e unul de tristete. Cine stie poate ca totul va fi reversibil la un moment dat.
Calugari budisti dezbatand diverse teme. E una din activitatile predilecte pe care le desfasoara. E un bun exemplu de dialog pentru multi dintre noi...
Dupa Lhasa continuam traversarea Tibetului si facem o scurta escala la Xigaze, 4200m si apoi la Tingri 4700m. Aici vizitam o alta manastire catarata pe o coama de munte. Partial aceasta a fost distrusa iar apoi reconstruita, ca multe alte manastiri budiste. Estimativ 80% din manastirile budiste ale Tibetului au fost distruse in perioada initiala a invaziei chineze si in perioada revolutiei culturale din anii 60.
De sus de pe pintenul muntelui de 4900m se vad crestele himalayane, iar in foto de mai jos vedem dincolo de coamele aride ale Tibetului, zeita mama a pamantului, Chomolugma, aka Everestul.
De la Tingri iesim de pe drumul asfaltat, spre Sud, pe un drum pietruit care ne duce spre varful Cho Oyu. Dupa 40km de hurducaturi si praf ne oprim la 5000m in Tabara de baza chineza, de fapt un outpost al armatei si punct de control. Acesta e punctul terminus al transportului motorizat. De aici vom continua pe jos calatoria noastra. Aici facem cunostinta cu ofiterul de legatura chinez, un om uns cu toate alifiile, care ne informeaza in legatura cu marile beneficii pe care "partidul" le-a pregatit pentru noi: costuri suplimentare la transportul bagajelor inspre ABC, numarul insuficient de yaci pentru tot necesarul logistic al expeditiei, costuri aberante pentru jeep, in cazul unei eventuale evacuari de urgenta: un jeep costa 1900 $ !!! Lipsa totala al oricarui serviciu de urgenta pe munte, indiferent de zona, nici chiar din tabara de baza, ca sa nu mai vorbim de o eventuala evacuare cu elicopterul din zonele superioare ale muntelui...Desigur toate astea nu sunt noutati, dar imi fac datoria sa le trec in revista.
Dupa o zi de pauza la 5000m pornim spre Intermediate Base Camp, la 5300m aflata la 15km de Chinese BC. Aici e un alt outpost si punct de observatie al armatei. Pana aici am mers pe un drum aflat in constructie si modernizare. Nori de praf si nisip ne-au invaluit in permanenta pe drum. Practic am traversat un imens santier.
Cativa Yaci ne depasesc, speram sa fie suficienti pentru a avea toate bagajele la timp in ABC.
Praful a fost constanta de pana acum a expeditiei, la Kathmandu praful ce a ramas in urma cutremurului si a secetei de peste iarna, in Tibet podisul e de fapt un imens desert, astfel ca scrasnetul nisipului intre dinti a devenit o obisnuinta.
Speram sa ajungem cat mai repede pe munte pentru a avea aer curat si a scapa de nisip, din pacate socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ. Vantul constant aduce din desert valuri de praf si nisip.
Spre Sud,Nepal nori si zapada, spre Nord spre Tibet, praf si vant...
Mica noastra tabara intermediara. De aici pana in ABC , mai sunt 15km si aproximativ 400 D+.
Pe crestele si varfurile inalte ale Himalayei vantul spulbera zapada, va mai dura inca mult pana cand conditiile vor permite ascensiunea.
Cei 23 de yaci transporta in 2 zile cele 1,5 tone de echipament necesar expeditiei. Suntem 7 alpinisti, 1 echipa formata din un spaniol, Juan si un suedez, Frderik, 1 echipa de 3 formata din 1 slovaka, Barbora, 1 francez, Vivi si un elvetian, Gunter; 1 australian, Andrew cu 1 sherpa, Tarke si mica mea echipa (eu).
Varful pare aproape, sa-l atingi cu mana, dar pe masura ce incercam sa ne apropiem ne dam seama de adevaratele proportii ale muntelui. Traversam o vale si apoi o alta, coboram si urcam morena si nu pare sa ne apropiem deloc.
Dupa ce iesim din podis, incepe muntele cu vaile,morenele si ghetarii de la baza. Ne indreptam catre pasul Nangpa La, un loc traditional de trecere al granitei intre Tibet si Nepal. In prezent trecerea nu mai este posibila, multiplele outpost-uri si baze militare chineze din regiune au blocat complet accesul. Inca din anii 2000 armata a incercat sa limiteze si apoi sa inchida aceasta trecere. In 2006 s-a tras in cei care incercau sa treaca granita spre Nepal, mai multi tibetani fiind ucisi...In prezent locul e complet parasit si nimeni nu mai indrazneste sa treaca granita.
Pregatirea bagajelor pentru transport.
Lungul drum, 15km, spre ABC traveseaza cateva limbi de ghetar.
Urmarim spinarile morenelor ce serpuiesc intre versantii inclinati si ghetar.
Deja se simte altitudinea si mergem din ce in ce mai greu. Rucsacul pare mai greu si pauzele sunt mai dese, suntem deja aproape la 5600m.
O ultima creasta de morena ne conduce la amplasamentul taberei de baza avansate, ABC, la 5750m.
Inca 20 de minute si ajungem, dupa fiecare movila de pietris ne asteptam sa vedem tabara de baza. Ciurda de yaci se intoarce din tabara, nu mai poate fi mult. 
Ajunsi in tabara, ne alegem locurile de cort, le montam si incepem sa ne desfacem bagajele. Fiecare isi pregateste cat poate de bine locul in care ne vom petrece urmatoarele 4 saptamani.
Pe fundal Cho Oyu, varful pe care ne asteptam sa-l gasim alb si incarcat in zapada asa cum aparea in majoritatea fotografiilor. In schimb un varf golas si stancos ne strajuieste si parca rade de noi si iluziile noastre. In special eu care vreau sa-l cobor pe skiuri sunt cel mai afectat de aceasta imagine. Totusi inca sper ca in urmatoarele saptamani sa mai ninga...
Dupa o prima zi in care m-am ocupat de bagaje si treburi administrative am inceput sa fac plimbari in jurul taberei de baza pentru aclimatizare. Nu exista nici un fel de poteca, drumul e marcat de momai de piatra, iar deplasarea e mult ingreunata: practic se merge pe niste movile instabile de bolovani care se misca la fiecare pas.
Dupa prima zi a inceput sa ninga, a si batut mult vantul iar zapada s-a ascuns printre bolovani si prin locurile adapostite. A ramas doar un strat subtire care face bolovanii alunecosi, cat sa ne incurce la mers. E in continuare foarte frig, -14/-12 C inregistreaza termometrul in cort in fiecare noapte, ziua temperatura creste un pic mai ales in cort dara afara vantul e taios. Nici in dinning tent nu e mai placut, picioarele ingheata repede si toti stam rebegiti, luam masa rapid iar apoi ne imprastiem fiecare in cortul lui. De abia astept sa urc pe munte si sa incep activitatea.
E in continuare foarte frig, mult vant si mult praf, chiar daca a nins. Conditiile sunt foarte atipice pentru un munte himalayan. Aflam ca pe partea Sudica, in Nepal, ninge mult si stiu ca partea nepaleza, datorita junglei de la baza muntilor aerul e mult mai umed. Deja datorita prafului, caile respiratorii sunt iritate si nasul e infundat de mai bine de 2 saptamani.
Vantul imprastie deopotriva nisipul si zapada aiurea pe ghetarul intins. Cerul si norii sunt frumos desenati de vant, dar desi ninge zilnic, vantul face ca zapada sa dispara rapid. Seceta de peste iarna a schimbat dramatic peisajul. Incep sa ma obisnuiesc cu ideea ca lucrurile nu o sa schimbe asa de repede.
Dincolo de pasul Nangpa La pare sa fi nins mult mai mult, de fapt valuri de nori vin dinspre Nepal, se scutura deasupra varfurilor de pe frontiera iar apoi dispar, dar inca nimic consistent pe varful nostru.
Ne strajuieste in continuare golas, masiv si inghetat.
Timpul trece incet in tabara de baza, dimineata ne trezim doar dupa ce soarele ne incalzeste. Frigul noptii se risipeste si imi incep activitatea. Ma imbrac bine si merg in dinning tent, imi fac un ceai si astept si pe ceilalti colegi din tabara de baza. Inca nu dorm foarte bine, altitudinea de aproape 6000m isi spune cuvantul.Suntem practic 4 echipe care pe munte o sa functionam independent. Ma inteleg bine cu toti, dar in special cu Andrew, australianul si Frederik suedezul.
Toti au urcat munti peste 7000m iar Frederik a urcat pe Manaslu in 2010. Andrew e rookie, a urcat pe varfuri de 6000-6400m iar acum vrea sa vada cum e pe un varf de 8000m. El va urca cu Tarke sherpa.
Urmeaza ceremonia Puja, dupa care putem urca pe munte.
Ziua cu Puja e cea mai buna zi de cand am venit pe munte, temperatura a crescut, iar afara e aproape placut, la soare nu se mai simte frigul taios din zilele anterioare, iar vantul s-a domolit.
Urc spre tabara 1 6400m, unde vreau sa fac un depozit de echipament, iar apoi sa cobor inapoi in tabara de baza. Morena pe care urcam iti face nervii praf: fiecare pas e instabil si e dinou foarte frig. Cum nu e zapada deloc, am urcat in pantofi de approch, destul de subtiri, iar frigul se simte. Inca de la inceput sunt nevoit sa-mi misc degetele incontinuu, ca sa nu-mi inghete. Sunt -10/-15C, chiar si la soare. Micile paraiase care de obicei curg pe ghetar sunt toate inghetate. Drumul e o succesiune de urcari si coborari pe movilele de pietris instabil. 
Dupa 8km de deplasare aparent pe orizontala, in care nu am castigat decat vreo 100m altitudine, am ajuns la 5850m. Cu toate astea gps-ul a inregistrat deja 350m diferenta de nivel urcata si coborata.
Dar cireasa de pe tort e ultima panta, denumita sugestiv: killer slope. E numai pietris si nisip instabil desigur, foarte inclinata, pe care aluneci la fiecare pas. 500m D+ e un loc damnat, care probabil a auzit toate injuraturile si blestemele din lume :). Nici eu nu fac exceptie si dupa multe blesteme si cateva ore de patinaj vertical ajung in sfarsit intr-o zona unde panta scade si incepe sa se intrevada un fel de poteca. Altitudinea se simte, rucsacul trage greu la vale. Duc cu mine echipamentul de ski, cort si ce este necesar pentru amenajarea taberei 1.
Vantul bate cu putere, frigul taie iar altitudinea iti ia energia. Inca nu sunt aclimatizat si efortul sustinut ore in sir ma face sa ma doara capul. Dar nu mai mult, in curand vantul sufla si mai tare. Cerul se acopera treptat, semn ca vremea o sa se strice. Ajung sus la 6400m, fac rapid un depozit de echipament si cobor fara sa ma uit inapoi. N-am vrut sa remarc conditiile dezolante de pe munte: gheata albastra si stanca si foarte putina zapada.
Cobor foarte repede, manat de frig, picioarele sunt reci si frigul e patrunzator. Jos pe ghetar, la 5800m imi permit o pauza mai lunga. Spaniolul si suedezul au ramas sa petreaca noaptea sus, iar ceilalti au coborat si ei. Doar Andrew si Tarke au urcat in C1, ceilalti au facut un depozit mai jos pe panta.
Nu mai zabovesc pe drum si merg direct in tabara de baza, unde ajung foarte repede, mananc ca un lup si apoi dorm un somn fara vise, in ciuda frigului patrunzator.
Urmeaza 2 zile de vreme instabila, cu mult vant, frig si ninsori slabe.
Doua zile mai tarziu, pe vreme buna, fara vant si fara frigul crancen urcam dinou spre tabara 1. De data asta urc cu bocancii de altitudine pe care desi speram sa nu-i folosesc decat in caz de rezerva, se pare ca vor redevenii principala arma.
Urcarea merge greu, dar deja se simte adaptarea organismului la altitudine. In ciuda rucsacului greu, aprox 18kg: am cu mine tot echipamentul pentru echiparea taberei 1 si 2, mancare, cort, gaz, sac dormit, downsuit, echipament de alpinism necesar ajung in tabara 1 devreme, e soare si asta face ca toate treburile : montat cort, topit zapada, gatit sa fie mai usoare. Gasim un loc care parea foarte bun, chiar pe creasta, adapostit dupa un grup de stanci. Mai bine stai pe uscat decat pe zapada sau gheata.
Cu toate astea locul ingust face ca dormitul sa nu fie cel mai comod. Alunec mereu intr-o parte. Cum locurile de cort sunt putine in C1 impart cortul meu cu Frederik.
E foarte frig, in cort termometru indica -20C, dar ne-am imbracat bine, cu downsuit-ul pe noi si in sacul de dormit nu simtim frigul dar e incomod. Dimineata pe interior e gheata, dar 10min de soare topeste tot, apa picura pe noi si ne da desteptarea. Eu sunt hotarat sa urca azi cat mai sus spre tabara2.
Pornesc totusi tarziu dupa ora 9,30, dupa ce manac, topesc zapada, ma hidratez si iau cu mine 1L de ceai. Incerc sa nu ma gandesc acum la coborarea pe skiuri desi e evident ca o astfel de incercare e imposibila acum. Peste tot e gheata dura, albastra sau portiuni de stanca golasa.
Spre tabara 2 au fost montate deja corzi fixe, o echipa mixta formata din 1 suedez, 1 austriac, 1 german si 2 serpasi au montat ceea ce era necesar, nu e coarda peste tot iar asta e ok, nici nu ar fi fost nevoie.
Vremea este foarte buna, nu e frig si nici nu mai bate vantul.
Doar imaginea dezolanta a muntelui decopertat de zapada nu-mi da pace, e un cosmar ...
Dar peisajul e magnific, se vede pana departe spre Shishapagma si alte varfuri din Nepal si Tibet. Incerc din cand in cand zapada cu pioletul cu speranta nemarturisita ca voi putea skia. Peste gheata sunt 2-3 cm de zapada. Coltarii musca din gheata dura. 
Urc bine, ma simt excelent si ajung rapid dupa cateva ore undeva la peste 7000m. Aici e ceva multa zapada dar portiunile sunt atat de fragmentate si scurte incat nu poate fi vorba sa incerc sa cobor pe skiuri. In acest moment planul de ski este inghetat, la propriu...
La coborare ma sincronizez cu echipa fruntasa si stam de povesti, si austriacul si germanul ar fi dorit sa skieze, ne impartasim deziluzia. Austriacul e din SudTirol, a coborat deja Manaslu si Gashebrum 2, dar acum nu poate fi vorba, Germanul e ghid, a urcat Cho Oyu de 5 ori si 1data a coborat pe skiuri, dar in alte vremuri si cu alte zapezi.
Coboram repede, fara sa facem rapeluri, cu coarda in mana, sau acolo unde e mai abrupt rapel clasic, fara coborator, cu coarda pe la spate.
 Doar scurtele rampe la urcare ne fac sa ne aducem aminte ca suntem la aproape 7000m.
Nori leticulari se țes printre varfurile din zona semn ca vremea o sa se schimbe...
Seara debuteaza cu vant puternic. Urmeaza cea mai atroce noapte de cand merg pe munte, vantul s-a domolit spre miezul noptii dar se lasa un frig crancen, in cort sunt -24C, afara undeva intre -30 si -35C. In sac si imbracat in costumul de puf e doar foarte incomod.
Senzatia de frig ma chinuie toata noaptea, dorm foarte rau, ma trezesc adeseori, nici macar nu stiu daca am atipit sau nu, ma uit din cand in cand la ceas, orele trec ingrozitor de greu. Trebuie sa ies afara dar frigul ma face sa ma razgandesc. Spre dimineata frigul se accentuaza, picioarele incep sa inghete desi sunt invelite intr-o jacheta de primaloft si sunt in sacul de dormit. Le frectionez, le incalzesc si ma chircesc inapoi in sac. Odata cu zorii incepe sa ninga viscolit. Gheata si chiciura se scutura in cort peste noi punandu-ne rabdarea la mare incercare.
Deja situatia devine critica, in ciuda discomfortului ne activam, facem apa, ne hidratam, ne pregatim si cate 1L pe drum, arhivam tot ce avem in cort in saci de plastic impermeabili si pornim catre tabara de baza. Inca nu a nins mult, doar 20-30cm, dar ninge si viscoleste sanatos.
Ajungem repede pe ghetar, dam drumul la picioare, cobor impreuna cu echipa de ieri: Aus, Ger, cei 2 suedezi si Tsiring Sherpa. De aici eu si Frederik mergem mai incet fiind rupti de noaptea nedormita.
Permanent cu viscolul din fata ajungem rebegiti si rupti de oboseala in tabara de baza. Coborarea dureaza mai mult decat urcarea si pare ca toata aclimatizarea s-a evaporat, asta desi nu mai avem bagaj.
Suntem de aproape 3 saptamani pe munte si constat cu stupoare cat am slabit, probabil 4-5kg. Asta desi manac mult, practic sunt singurul care reuseste asta constant. Colac peste pupaza in tabara 1 a inceput sa ma doara gatul, iar acum abia inghit. Respiratia e mult ingreunata de nasul infundat. Am 3 zile la dispozitie sa ma odihnesc sa ma recuperez si sa-mi fac gatul bine. Asta e misiunea pentru urmatoarele zile.
Apelez la rezerva de cascaval si mancare de acasa. Din pacate dintr-o eroare am scos slanina si carnațul din bagaj si le-am lasat la SB. Inghit in sec si ma rezum la ce a mai ramas.
Apoi stirile incep sa se amplifice si sa se invalmaseasca: pe Annapurna s-a urcat in urma cu 1 zi. Se pare ca si pe Cho Oyu o sa fie o fereastra de vreme bune in 4-5 zile. Nu vreau sa mai pierd vremea, stiu cu siguranta ce insemna sa stai cu saptamanile asteptand vremea buna si stiu cum se duce motivatia si energia asteptand. Decid sa-mi incerc sansa si puterile intr-un summit attempt. Primesc si de la aeroportul din KTM aceeasi informatie, 1-2 zile ninsori slabe si vant si apoi 2 zile vreme buna. Oana confirma pe SAT-phone prognoza. Ma pregatesc de ascensiune. Maine pornesc...
Urc foarte repede in tabara 1 motivat de provocarea varfului. Pregatesc tot pentru a urca in continuare. Cum zapada nu e cu mult mai mare, doar cativa cm peste gheata, ascensiunea cu skiurile e exclusa, o sa urc clasic. Spre seara, insa, vestile rele incep sa se adune, ninsori abundente par sa urmeze. Nu ma descurajez, intentionez sa urc atat cat vremea si conditiile vor permite. Am muncit deja prea mult ca sa renunt. Pe varfurile din jur fuioare de nori se infasoara si dispar in rastimpuri. Frigul ia dinou in stapanire muntele. Ma retrag la adapostul cortului si al sacului de dormit.
Chiar daca o sa fie doar o zi de vreme buna am un plan pentru situatia asta. O sa urc maine in tabara 2 si o sa continui pana la baza pantei care duce spre tabara 3, undeva la 7300m. O sa pornesc de acolo foarte devreme, in jur de 1AM. Deci practic nu o sa dorm ci doar o sa fac un bivuac, de odihna inainte de ascensiune, in felul asta castig mai mult de 1 zi. Mica echipa teutona (austriacul, germanul si suedzeul impreuna cu Tsiring) sunt deja in tabara 2, au avans 2 zile...au pornit pe ninsoare din tabara de baza si au urcat pe vreme rea. Sper ca ei sa nu plece la noapte si mai sper ca nu o sa fiu singurul care porneste spre varf acum. Iar daca nici una din conditii nu se indeplineste sper sa am totusi urme in drumul spre varf...
Seara aduce linistea si seninul peste tancuri. Frigul incremeneste totul. Totusi se simte ca temperetaura a crescut, sunt -10C iar in cort e chiar placut...
Au sosit in tabara 1 si din cele doua grupuri comerciale summitclimb si jaggedglobe. Ei sunt doar la prima rotatie, prima noapte dormita in C1.
Ies afara la un moment dat si privelistea te infioara, sute de varfuri ca mare incremenita de frig cat vezi cu ochii, totul in gri si albastru. Aici tocmai incercam sa zambesc la aparat, dar n-am reusit decat o grimasa chinuita :). Fac poza dupa poza pana cand frigul ma trimite inapoi in cort.
Noaptea din pacate dorm rau, ma trezesc obosit si lipsit de energie. Dar ma mobilizez si pe la 8,30 pornesc in sus. Pas cu pas castig altitudine, incerc sa pastrez un ritm sustinut si constant. Imi simt picioarele destul de moi la inceput, apoi incet, incet imi revin. Nu am deloc probleme cu respiratia si asta ma bucura. Ii depasesc pe Andrew si Tarke undeva la baza Ice-fall-ului.
Ceilalti sunt pleostiti si nici unul nu pare prea optimist sau cu chef de varf. Ii las in urma si-mi vad de drum.
Norii se aduna dinou pe munte, s-a format si un plafon la mare altitudine, peste 8000m. In rastimpuri ceata invaluie tot muntele si intru in white-out. Vantul face curatenie si apoi dinou. Jocul asta va dura toata ziua.
Fac o scurta pauza la baza ice-fall-ului. In mod normal ar fi trebuit sa fie o panta de 25-30m care conecteaza creasta NV cu ghetarul superior unde este amplasata tabara 2.
Acum e o rupere de peste 100m cu o rampa de zapada inclinata si apoi un perete vertical de gheata. Corzile vechi spanzura aiurea iesind din ghetar. Coarda montata noua e singura care nu e acoperita de gheata. Urc incet fara sa ma trag foarte mult in maini, pe picioare cum se spune. Rucsacul trage greu, dar urc constant si fara sa ma opresc. Inainte de peretele vertical ma opresc sa ma orientez.
Deja e foarte cald, soarele radiaza si temperatura devine insuportabila. Oricum dupa tot frigul pe care l-am incasat prefer asa.
Locul e foarte expus dar cineva a taiat niste mici urme in gheata, le folosesc si reusesc sa urc fara prea mare efort pana deasupra cascadei de gheata.
Cand soarele intra in nori e foarte frig, incepe sa fulguiasca. Continui deasupra de perete si intru intr-un platou , il traversez si urc panta cu zapada si gheata care conduce la amplasamentul taberei 2. Panta e lunga si dureaza destul de mult pana reusesc sa urc. Deja sunt in white out total, in zonele de plat zapada s-a acumulat si e mult mai mare, se vad crevasele neacoperite de zapada de peste iarna, ca niste nervuri care taie ghetarul. Ma opresc sa ma odihnesc. Conform planului, am rugat-o pe Oana sa-mi trimita prognoza din 5 in 5h. Pornesc telefonul si astept sa intre mesajele. Iata si prognoza, de fapt un avertisment, vremea urmeaza sa se strice in mai putin de 12h. Canitatea de precipitatii in 24h : peste 60cm. Imi spune ca si pe muntii din jur vremea s-a stricat si lumea s-a retras in tabara de baza. Cand ceata se risipeste se vad norii care se vanzolesc in jur. Incepe sa ninga slab. Stau pret de 1h si astept, nu stiu ce sa fac...Continui mai sus, dar deja zapada e mare si crevasele ma cam sperie. Macar de mai era cineva cu care sa ma leg in coarda. Merg la marginea unei crevase, ma uit cu atentie la marginea ei, se vede cum zapada neconsolidata atarna peste abis, nu e imagine deloc agreabila. Nu vreau sa mor ca un prost cazand intr-o crevasa la cativa zeci de metri de tabara. La un calcul sumar sansele de urca pe varf si a cobora in 10-12h sunt nule. Decizia e clara trebuie sa cobor...
La coborare dupa ice-fall, la 6800m ma intalnesc cu ceilalti colegi. Nu erau foarte hotarati sa treaca peste ice-fall asa incat au stat la baza cascadei. Doar Gunter a urcat ceva mai sus iar apoi incurcat de prea multele corzi s-a oprit si apoi a coborat si el. Pe coborare ii vad cu surprindere cum rapeleaza pe fiecare sector de coarda fixa. ii rog sa ma lase sa trec, cobor la mana si in scurt timp ajung in tabara de baza.
Sunt obosit, nu ma gandesc deloc la dezamagire sau altceva, vreau doar sa beau apa, sa manac si sa dorm. Nu pierd vremea, afara fulguieste si vantul a inceput sa bata dinou. Primesc de la Tarke si Andrew o cafea, cea mai buna cafea din viata mea...in cinstea voastra prieteni !
Apoi cobor, daca vremea o sa se strice prefer sa fiu in tabara de baza sa mananc, sa dorm comod si la caldura relativa de acolo decat la frigul absolut de aici :)
Cobor agale si fac poze pe ghetar,
Gasesc in sfarsit ragaz sa fac si cateva poze pentru Lateral si pentru Ciprian, prietenul care m-a ajutat cu finantarea expeditiei. Multumesc Ciprian !
Dinspre Nepal, valuri de nori se arunca spre munte...
Peisajul  e dramatic, insa e placut afara, nu mai e frig deloc...
Pe varfuri se vad caciuli negre ce se aduna...
Ajung in tabara de baza si vremea se strica de tot. Se face frig , vantul care si-a schimbat directia, scutura corturile cu putere si ninge. Au urmat cateva zile de incertitudine. Am slabit foarte mult, imi dau sema adupa cum stau hainele pe mine. Analizez la rece care sunt sansele sa urc pe varf. Am sanse dar dupa ce am ajuns de 2 x la 7000m ma tem ca o sa ma epuizez prea mult. Am luat decizia de a ma retrage: A fost cu siguranta cea mai grea expeditie si experienta in materie de munte de pana acum. Sa urci pe un varf de peste 8000m e dificil, sa urci fara oxigen si fara sprijinul serpasilor e foarte dificil, sa urci solitar si mai ales sa si vrei sa cobori pe skiuri e cu adevarat extrem si cu toate ca am tras din rasputeri nu am reusit sa realizez ce mi-am propus. Conditiile de pe munte au facut imposibila tentativa de a skia: gheata si stanca si foarte putina zapada. Dar nu doar conditiile au fost dificile, cred ca e prima data cand mi-am atins limitele fizice si asta e motivul principal pentru care am renuntat la inca o tentativa de urca pe varf...Pe scurt, am ajuns de 2 ori la peste 7000m, am echipat toate taberele necesare ascensiunii de unul singur, am carat si am avut pregatit echipamentul de ski si cel de ascensiune clasica pe munte, am slabit 7kg, iar la momentul la care m-am retras, am fost printre putinii alpinisti care am atins altitudinea de 7200m...
Retragerea in tabara de baza chineza, traversarea Tibetului cu masina inapoi la Lhasa, zborul spre Kathmandu si apoi drumul spre casa s-au petrecut fara evenimente si incidente. 
 De data asta Tibetul a fost putin inverzit, mai vesel si mai putin prafos.

 Dar cu siguranta bucuria cea mai mare a venit cand am zburat peste dealurile si campiile inverzite ale tarii. Mi-a fost dor de casa, de verde, de cei dragi.
 A fost un experiment pe care nu doresc sa-l mai repet, o expeditie solitara nu este ceea ce imi place, nu cred ca mi se potriveste.
Ca si cuvant de final: simplu va urma, dar cu siguranta in alta formula :)...
Nu in ultimul rand multumesc celor care m-au ajutat:
Oana Calina !
Ciprian Morar si compania Lateral !
Colegii si prietenii de Vertical Sport !
Gabriel Motica si Maramont !
Lucian Clinciu si Contour! 
Dan Tarba si Absolut Explorer !